Note
de lector
2 iulie 2014
Decebal-Alexandru Seul
Autorul acestei cărți are ascendenți
deosebiți , adică tata basarabean și mama bucovineancă. În România întreaga
familie a avut o situație deosebită, pentru că ”frații de la Răsărit” i-au considerat fugari din
uniunea sovietică. Și, cum a fost considerat normal în acea vreme, adică
imediat după al doilea război mondial, autoritățile românești i-au surghiunit
în Bărăgan, probabil gândindu-se că se vor pierde în lumea guvernată de
ciulini. Dar n-a fost să fie așa cum s-au gândit ei.
Consider că-n această carte autorul
face o mare excepție: își povestește câțiva ani din viață, care-ar fi trebuit
să fie cei mai frumoși din viața lui, ani care, după umila mea părere, l-au
marcat pe viață. Mai ales că autorul povestește totul la persoana întâia, ceea
ce este o mare exceție față de cum
proceda el.
Autorul împarte volumul în trei
capitol: Pusta Bărăganului, veneticii și Extrase bibliografice. Îmn finalul
cărții autorul reproduce și o hartă pe care sunt marcate localitățile în care
au fost aduși români cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu (DO). Sunt, nici
mai mult nici mai puțin, decât 18 sate. Bucovinenii și basarabenii au fost cei
mai vitregiți dintre români, suportând consecințele a patru deportări.
Prima
deportare a fost în anul 1940 în urma ultimatumului sovietic, îăn 1944 s-au
refugiat a doua oară, în 1951 își pierd toate averile și sunt deportați în
Bărăgan, iar după anul 1955 sunt izgoniți din casele lor din Bărăgan, dar…se
întorc acasă, în Bucovina. Paradoxal e faptul c-au fost pedepsiți de români
c-au
căutat scăpare la ruși; altă dată au fost pedepsiți pentru că au fost
considerați chiaburi și altă dată că nu erau comuniști.
În primul capitol autorul prezintă
evenimentele pe care le-a trăit începând cu miezul nopții de 9 iunie 1951, data
arestării lor propriu- zise și până la trecerea lor în libertate, deci
întoarcerea la vatra strămoșească din hbucovina, din iulie 1955. Au fost patru
ani de chin, în care au trăit mai rău ca-n sclavagism. Acea perioadă nu se va
șterge niciodată din memoria celor care-au trăit-o. Despre aceasta autorul
notează.” În acea zi de iulie cuvântul libertate era mai scump decât tot aurul din lume”.
Deși
au trecut de-atunci peste 6 decenii, autorul povestește tot ce-a trăit în
Bărăgan ca și cum totul s-ar fi întâmplat ieri. Deși era copil, creierul lui a
înregistrat foarte bine, chiar cu fidelitate, viața petrecută în DO de mii de
familii din Bucovina, Banat și vestul Olteniei ”în cel mai cumplit lagăr
Stalinist, fără a avea vreo vină”. Amare cuvinte !
Copilul de-atunci, acum om în toată
puterea cuvântului,cu părul alb, povestește calvarul petrecut și pe drum, din
Bucovina până în imensitatea Bărăganului, loc fără viață, populat doar de
dropii și de ciulini. Aveau permanent în minted oar cuvintele: ”Ce va fi
astăzi, ce va fi mâine…”.
Visța deportaților a fost inimaginabil
de grea. De la făcutul chirpicilor pentru case și construirea lor, până la
asigurarea celor necesare traiului zoilnic, strângerea permanenetă al
ciulinilor și depșozitatrae lor pentru încălzxirea de la iarnă, procurarea
gazului pentru lampă, ridicarea unui lăcaș pentru biserică, procurarea unui
clopot, amenajarea unui loc chiar pentru cimitir erau preocupările peramemnente
al deportaților sub comnducerea lui moș Colenco. Dar cea mai dură era tăcerea
impusă deportaților, cărorra li s-a interzis să vorbeascvă de rău pe comuniști,
autoritățile comunei și milițienii. La plecarea din Bărăgan deportații au mai
aruncat o privire spre ” fostul spațiu cu DO în care casele deveneau tot mai
mici în zarea purpurie- mărturie peste timp aunor locuințe ridicare prin lacrimi, durere și tot răul produs în
suflete de ACEIA care l-au generat și întreținut până în aceste clipe.”
Capitolul este ilustrat cu patru
desene, în creion, reprezentând două camioane încărcate cu deportați, ”casa”
unui deportat , o parte a satului și bisericuța. Sunt reprezentate așa cum și-a
mai amintit autorul. Capitolul se încheie cu repreducerea unei gospodării cu
anexele sale și cu stogurile cu paie și fân pentru animale la iarnă.
Al doilea capitol este intitulat
sugestiv ”Veneticii”, deportații cărora mai târziu li s-a spus ”bărăgăniștii”.
Acest nume îl purtau bucovinenii care locuiau prin comune cu chirie. Autorul
mărturisește : ”Ajunsesem cu traiul printre oameni simpli, păstrători cu
sfințenie de tradiții și obiceiuri, dar care nu reușeau să înțeleagă în marea
lor parte fenomenul Bărăgan, și eram considerați, de către unii, poate, dușmani
ai poporului,de parcă făcuserăm cine știe ce fapte de am fost aruncați în pusta
imensă cu ciulini, teritoriu luat cu japca de la marii chiaburi de comuniști,
lăsat de izbeliște, avându-se în calcul lucrarea lui cu forța de muncvă
,ieftină, aproape gratuită, a deportaților.”
Demn de laudă este faptul că la
Fundata, unde a fost dusă și familia lui Seul, a fost ridicat un monument
închinat deportaților din Bărăgan. Aici este meritul fundației ”Fundata-memoria unei deportări, 18/19 iunie
1951”, care a căutat sponsori de peste tot pentru realizarea lui. Menționez și
faptul că-n alte localități din Bărăgan au fost amplasate lespezi memoriale,
troițe și alte monumente la Călărași, Străliște, Rosetti,Borcea, Perișoru,
Dragalina, Dor mărunt. , dar și în alte localități din țară ca Timișoara,
Ghilod, Jimbolia, Turnu Severin.( informație primită de la prof. Ioan
Prelipcean). S-a propus ca monumentul de la Fundata să fie introdus în
patrimonial național, ceea ce-ar fi foarte bine.
Gheorghe Dolinski
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu