Comunitatea-si cinsteste inaintasii.

19 martie 2013

Dac-ai putea să studiezi cu atenție fiecare localitate din România în parte vei constata că-n toate s-au născut și au viețuit personalități ale vieții sociale, cultural, sportive, economice și cultural, precum și de altă natură. Noi ne putem lăuda că aici, în satele Bucovinei istorice s-aqu născut mai multe personalități decât în alte zone ale țării.

Un exemplu elocvent în această direcție este localitatea Frătăuții Noi, sat de oameni gospodari cum nu găsești nicăieri, mândri de rădăcinile lor istorice, de portul și de tradițiile lor, dar și de personalitățile care, de-a lungul a aproape două secole s-au ridicat de-aici., ducând faima localității și a locuitorilor lor pe toate meridianele lumii.

Și, pentru a vă da seama câte personalități s-au ridicat din această localitate, este suficient să amintesc faptul c-au fost necesare două zile pentru a le trece în revistă pe toate și a vorbi cât de cât de fiecare dintre ele.

Sovcietatea prentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, cu sprijinul filialei de la Colegiul Național ”E.Hurmuzachi” din Rădăuți și a celei din Frătăuții Noi, în colaborare cu primăria Frătăuții noi, Școala Gimnazială ”Iraclie Porumbescu”, Asociația Învățătorilor ”G.Tofan” din zona Rădăuților și Mișcarea pentru Progresul Satului Românesc și-au dat mâna pentru organizarea și desfășurarea acestor manifestări.

Sâmbătă, prima zi a activităților, am fost oaspeții Colegiului Național ”E.Hurmuzachi” din municipiul Rădăuți, unde s-a organizat manifestarea sub genericul ”Personalități ale școlii din Bucovina”- comemorări. Sala centrului de documentare era arhiplină cu spectatori de toate vârstele, de la foști elevi ai școlii tenice financiare din Rădăuți din anul 1950 și până la elevi din zilele noastre.

Figura centrală a manifestării a fost cea a profesorului Vasile Precop, inițiator și participant la întemeierea de instituții de știință de toate vârstele, dintre foștii elevi fiind din mai mmulte generații.

Profesorul Petru Bejinaru, moderatorul acțiunii, a vorbit despre Vasile Precop ca inițiator și animator cultural, iar profesoara Carmen Andronache, gazda manifestării, despre memoria profesorului Vasile Precop la colegiul ”E.Hurmuzachi”, la fel ca și profresoara Sextilia Crăciun.

Un moment inedit și foarte interesant l-a constituit luările de cuvânt ale foștilor elevi ai școlii financiare, care l-au avut ca profesor pe distinsul pedagog. Domnii Vasile Puha, Haralambie Enache ,Ioan Moroșan și Gheorghe Lavric au depănat amintiri, prezentând și întâmplări hazlii din vremea în care au fost elevii eminentului pedagog. Lor li s-a adăugat doamna profesoară Narcisa Boțic, care a fost colegă de catedră cu distinsul pedagog. Am reținut cu emoți cuvinteele distinsei soții a ilustrului dispărute, care au fost reproduce de doamna directoare Carmen Andronache :”Era un om frumos la chip și la suflet, a iubit foarte mul,t copii, n-a aruncat o vorbă grea nimănui. Era mereu preocupat să facă și ceva bun.”

Academicianul Vasile Tărâțeanu, venit special pentru aceste manifestări, care l-a cunoscut personal , a spus printre altele:” Sunt clipe de rememorare sufletească și de aducere- aminte despre profesorul Precop. Am fost unul din admiratorii lui. Era bunătatea și severitatea întruchipate, toate intervențiile lui erau adevărate lecții de civism, cultură, pedagogie și istorie.”

Momentul al doilea l-a constituit evocarea altor personalități ale învățământului bucovinean. Au prezentat comunicări : Veronica Moscaliuc despre învățători de marcă din istoria Bucovinei istorice; profesorul Luca Bejinariu despre profesorul Aurel Prelipcean la cei 100 de ani de la nașterea sa, profesorul Vasile Bâtă depre învățătorul și profesorul George Tudose și profesorul Victor Iosif despre Ioan Vicoveanu, om al școlii și al culturii din Vicovu de Jos.

x x x

În ziua a doua activtățile au continuat în comuna Frătăuții Noi, locul de naștere al profesorului Vasile Precop și unde-și doarme somnul de veci alături de alți membri ai familiei sale. Acetste manifestări au început sub cupola bisericii și s-au încheiat sub cupola unui lăcaș de cultură, trecând prin cimitirul satului. În toate momentele am fost însoțiți de o mare de oameni.

În biserica satului preotul Viorel Dutciac, ajutat de alți preoți, a ținut o slujbă de pomenire în memoria profesorului Vasile Precop și a preotului- cărturar Iraclie Porumbescu, la împlnirea a 190 de ani de la nașterea sa.În finalul slijbei, în cuvinte emoționante, izvorâte din inimă, preotul- paroh a evocat cele două personalități. În cimitirul satului au fost oficiate două parastase la mormintele celor doi iluștri evocați., membrii delegației SCLRB depunând și ei coronae la mormintele celor doi iluștri dispăruți.

În căminul cultural, unde au continuat activitățile, academicianul vasile Tărâțeanu i-a salutat pe ” pe toți care locuiesc în partea sudică a Bucovinei, mai luminoasă, mai caldă,mai primitoare”. A citit apoi un emoționant poem despre cei care i-au despărțit pe bucovineni în două țări.

Domnul primar Gheorghe Ștreangă a rostit un emoționat cuvânt de bun venit pentru cei care ” în plină sărbătoare, deci zi de odihnă, în loc să se odihnească, au venit la sărbătoarea de suflet a frătăuțenilor.” Totodată, dacă le-a plăcut, i-a invitat să mai poftească pe la Frătăuți.

Despre importanța acestor manifestări a vorbit profesorul Vasile Olar, directorul școlii ”Iraclie Porumbescu” din comună, care-a și moderat manifestarea desfășurată în căminul culturalurânde bun veniut osapeților din localitățile învecinate.

Profesoara Carmen Andronache a prezentat câteva date din biografia profesorului Vasile Precop, iar profesorul Luca Bejinariu a vorbit despre personalitatea lui Iracliue Porumbescu. Despre cele două personalități a completat cu o serie de date interesante și profesorul Petru Bejinariu., precum și profesorul Gheorghe Dolinski. Domnul inginer Mircea Irimescu, președintele SCLRB,a vorbit despre preoții Titus Onciul, Ilarion Sireteanu, Emilian Vasilescu, Gavril Reuț și Constantin Ureche, care vor fi coemorați într-o avțiunie viitoare a SCLRB.

Constituindu-se într-un moment de vârf, corala ”Sf. Ierarh Leontie” din Rădăuți a prezentat un miniconcert de muzică religioasă și patriotică. Dar a mai fost ceva foarte interesant: elevi ai școlii din sat au prezentat, pe fondul muzical al ”Baladei ” lui Ciprian Porumbescu, poezia ”Comemorare” a învățătoarei Maria Galan, două suite de jocuri populare românești precum și câțiva soliști vocali. Tot programul artistic a fost la înălțime , fiind foarte apreciat de spectatori.

Discuțiile au fost continuate și la praznicul pregătit de primăria comunei unde, la un pahar chiar de vin, s-au schimbat impresii și s-au pus la cale noi activități culturale.

Dacă au fost sau nu interesante activitățile , nu ne pronunțăm noi, spunem doar că sala căminului cultural a fgost arhiplină și la sfârșitul manjiestărilor . Cred vă acest lucru ne spune ceva.

. Text prof. Gh.Dolinski

Fotografii:Mihai Nicoară

Romani pe drumul calvarului

3 martie 2013

Bunul Dumnezeu a vrut ca Silvia Popescu să vadă lumina zilei în satul Lucavățul de Sus, sat de români vechi, raionul Storojineț, regiunea Cernăuți. Era în ziua de 16 Brumar a anului 1930. Dar n-a fost să-I fie copilăria fericită, așa ca a tututor copiilor de români de la țară.

Avea doar 10 ani când tatăl său a fost ridicat de autoritățile sovietice, care stăpâneau vremelnic atunci acel teritoriu, și dus a fost tocmai în Kazahstan pentru că era… român. Acolo a fost ținut mult și bine, taman 17 ani.

Mama, Felomela, și-a luat de mână cele două fetițe, Silvia de 10 ani și Valeria de 8 ani. Cu mult curaj a pornit la drum să treacă granița în România, având la ea doar o traistă în care pusese câteva lucrușoare pentru fetițe și ceva de-ale gurii. A încercat pe la Crasna ” în acompaniamentul gloanțelor trase de grănicerii sovietici care le somau să se oprească”(Silvia). Și-acum, după 73 de ani, trăiește clipa în care a avut curajul să-și întețească fuga, nu știe de unde a avut putere,îi sună în urechi somațiile grănicerilor sovietici în timp ce gloanțele îi șuierau pe lângă urechi. Nu se gândea decât ca fetițele să nu fie atinse de gloanțe. Avea un singur gând: să ducă fetele tefere dincolo, la români. Și și-a îndeplinit acest vis. În timpul fugii și-a pierdut și traista, dar poate acest lucru a fost norocul ei. Se pare că grănicerii s-au aplecat să ia traista căzută , să-i cerceteze conținutul și astfel ele au câștigat teren, scăpând la români.

Au ținut-o tot într-o fugă până la Vicovu de Jos. De unde veneau ele fânul nu era cosit, pentru că nu aveau sovieticii această preocupare. Dar dincoace, la români, fânul era cosit , uscat și chiar ridicat în căpițe. După căpițe erau ascunși grăniceri români și asta a fost a doua lor scăpare.

La Vicovu de Jos bunica a luat o casă cu chirie, și-a cumpărat două vaci și iernatic ( fân) pentru vaci. Aici au stat până în primăvară, când au plecat la Gura Putnei, unde au stat până în august 1941.

”Însoțite de grăniceri români am mers la Rădăuți. Aici au dat mai multe declarații și-apoi am fost duse ,la pavilionul CFR din Dornești, unde ni s-au înmânat și carnetele de refugiat. Acum încotro să mergem ? Am mers la Bădeuți, unde trăia bunica Silviei.Bunica era văduvă cu șapte copii, dar toți căsătoriți. Ea cumpărase 20 de ha de pământ de la un boier și împărțise terenul copiilor ei.”

Dar și bunica Silviei avusese necazurile ei. Așa cum era legea din timpul războiului, feciorii i-au fost concentrați și-au plecat să lupte pe front. Dar Petrea de 20 de ani și Ion, feciorul cel mare, nu s-au mai întors din război. A venit doar vestea că au căzut pentru țară. Bunica n-a înțeles niciodată cum puteau feciorii ei să moară pentru țară, când au fost duși să lupte împotriva fraților români. Demn de semnalat este faptul că-n Lucavățul de Sus o stradă destul de lungă poartă numele ”Strada Românilor”.Acest lucru este foarte semnificativ.

”Dar calvarul nostru nu s-a sfârșit. Pe 15 ianuarie 1944 bunica a venit din Lucavățul de Sus pe jos, cu trei vaci de funie, până la Rădăuți. Aici a stat puțin timp în chirie apoi, apropiindu-se linia frontului, a plecat și ea în evacuare la Negostina, ca toți bucovinenii, și apoi la Siret. De-abia către toamnă ne-am întors acasă cu o căruță trasă de două vaci, în care-și aveau toată averea trei familii de bucovineni.”

Dat să vezi ghinion! La Siret s-a rupt o roată de la căruță și am fost nevoiți să ne oprim pentru a o repara. Am găsit ajutoare și-am reparat roata. Dar n-am mai avut ce înhăma la căruță. Între timp oameni răi, niște netrebnici fără inimă, le furaseră vacile.

”Din Siret la Negostina și-apoi până la Dornești noi am împins și-am tras căruța în locul vacilor. Vă vine să credeți că drumul de la Siret la Dornești a durat două săptămâni ? Mult am stat la apa Sucevei și foarte greu am reușt s-o trecem.

Când am stat la Putna, rușii au bombardat gara și podul. Dar n-au reușit sdă le distrugă. Dar zgo,motul asurzitor la avioanelor și șuieratul bombelor măcinau nervii oamenilor. Bombardamentele au durat câteva zile. Toată populația din zonă s-a adăpostit în pădure.

După o săptămână rușii au bombardat Vicovu. Atunci oamenii au stat în beciuri, iar eu am stat într-o zi singură, pe prund, vreo trei ore. Cu frica-n oase am fugit apoi tocmai la Gura Putmnei, unde era bunica. La casa ei am găsit geamurile toate sparte, plin de cioburi pe jos și schije în pereți. Bunica era neîînfricată, pentru că a stat în casă în timpul bombdamentului. Ea ne-a spus că nu i-a fost frică.

Calvarul nostru s-a încheiat de-abia în august 1944, când ne-am întors acasă, la Lucavățu de Sus. Dar din averea noastră nju mai rămăsese nimic. Nu numai dintr-a noastră, ci dintr-a tuturor sătenilor. Toate casele fuseseră jefuite în mod barbar. Se furase absolut totul din case, se luaseră geamurile și ușilior și, ce n-au putut lua, au distrus. Nu ne-a rămas decât să ne suflecăm mânecile și să ne apucăm de treabă. Nimeni nu-și poate închipui cât de greu a fost până ce ne-am pus gospodăriile la punct. Dar calvar voi vorbi în curând.”

Celer arătate mai sus mi-au fost relatate de doomnul învățător Ghiță Aga din Dornești, care o cunoaște foarte bine. Au stat de vorbă când doamna Silvia a venit la școală și a donat muzeului școlii una din cele 10 cămăși pe care le-a cusut personal, dar și un costum complet al soțului ei ( cămașă, ițari și brâu) . Este un gest cetățenesc, dar și unul de adevărat românism.

A consemnnat cu satisfacție,

prof. Gh.Dolinski