La 28 noiembrie
PETRU BEJINARIU
La 28 noiembrie 1918 a avut loc proclamarea
Unirii Bucovinei cu România, moment istoric important în făurirea statului
naţional român, alături de unirea anterioară a Basarabiei, de la 27 martie, şi
urmată de unirea Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918. După cum se
cunoaşte, Turcia a cedat Austriei, ca recompensă pentru ajutorul acordat în
Războiul ruso-turc, întreg ţinutul Cernăuţilor, cea mai mare parte a ţinutului
Sucevei, vechea capitală a Moldovei, cu mausoleul descălecătorilor de la Rădăuţi şi cu mormântul
lui Ştefan cel Mare de la
Putna. Timp de 144 de ani acest teritoriu românesc a rămas
sub dominaţie austriacă. Imperiul habsburgic a nesocotit sistematic drepturile românilor la limba lor maternă, limba
română, a stingherit dezvoltarea culturală şi a spoliat bogăţiile provinciei
româneşti. Faţă de dominaţia străină, faţă de Viena, fruntaşii politici
bucovineni au avut o conduită protestatară, începând cu episcopii Dosoftei
Herescu şi Isaia Baloşescu, cu fraţii Hurmuzachi, cu mitropolitul Silvestru, cu
dr. Gh. Popovici şi Iancu Flondor şi întreaga generaţie a Unirii. ...>> Românii bucovineni au manifestat în permanenţă opoziţie faţă de politica de deznaţionalizare a guvernului austriac, o primă acţiune fiind manifestarea studenţească de la Putna din 1871, cu prilejul aniversării a 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii Putna. La acest eveniment au participat Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, viitorul istoric A.D. Xenopol, Ciprian Porumbescu şi alte personalităţi. Asociaţiile academice „Arboroasa”, „Junimea”, „Bucovina”, „Dacia”, societatea politică „Concordia” şi Partidul Naţional Român au militat pentru Unire. După participarea României la război de partea Antantei, a urmat prigoana asupra românilor bucovineni din partea habsburgilor. La 22 octombrie 1918, profesorul Sextil Puşcariu şi alţi patrioţi bucovineni au publicat primul număr al ziarului „Glasul Bucovinei”, care cuprindea articolul „Ce vrem?”. În acest articol, semnat de 14 intelectuali bucovineni, se spunea: „Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti. Nu vrem să cerşim de la nimeni drepturile care ni se cuvin”. Ziarul a fost difuzat în Vechiul Regat, în Transilvania şi în Basarabia.
La 27 octombrie 1918 se reuneşte la Cernăuţi Adunarea Constituantă, sub preşedinţia lui Dionisie Bejan, preşedintele Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, care hotărăşte „unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”. Opoziţia liderilor ucraineni şi încercările de a face dezordine în Cernăuţi l-au determinat pe Iancu Flondor să ceară ajutorul armatei române şi, la 9 noiembrie 1918, Divizia a 8-a, condusă de generalul Iacob Zadik a intrat în Bucovina. La Cernăuţi a venit şi Ion Nistor, preşedintele Comitetului refugiaţilor bucovineni, şi i-a înmânat lui Iancu Flondor un mesaj din partea guvernului român.
Consiliul Naţional Român a convocat, la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei. În sala de marmoră a Reşedinţei Metropolitane din Cernăuţi, 74 de membri ai Consiliului Naţional au început lucrările Congresului, împreună cu 7 delegaţi germani, 6 polonezi şi 13 reprezentanţi din comunele ucrainene. Erau de faţă şi reprezentanţii Basarabiei, în frunte cu Pan Halippa. După deschiderea lucrărilor Congresului, Dionisie Bejan a propus ca preşedinţia Congresului General al Bucovinei să fie încredinţată lui Iancu Flondor, care a afirmat că Bucovina este parte organică a Moldovei, că a fost samavolnic smulsă din trupul acesteia şi că românii bucovineni au îndurat multe şi grele opresiuni din partea dominaţiei străine. Intrând în ordinea de zi intitulată „Stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul român”, Iancu Flondor a prezentat Moţiunea Congresului spre adoptare. În continuare, Ion Nistor a susţinut Moţiunea printr-o amplă expunere istorică şi a dezvoltat aspiraţiile la libertate naţională şi la Unire a românilor. În Moţiunea Congresului era scrisă hotărârea: „Drept aceea noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale hotărâm: UNIREA NECONDIŢIONATĂ ŞI PE VECIE A BUCOVINEI ÎN VECHILE EI HOTARE PÂNĂ LA CEREMUŞ, COLACIN ŞI NISTRU, CU REGATUL ROMÂNIEI”. Moţiunea a provocat în sala Congresului, pe străzile oraşului Cernăuţi şi în toată Bucovina un mare şi deplin entuziasm românesc. O delegaţie din Bucovina în frunte cu Iancu Flondor a plecat la Iaşi spre a înmâna regelui Ferdinand actul Unirii Bucovinei cu România. Au urmat evenimentele specifice perioadei de tranziţie dintre actul Unirii de la 28 noiembrie 1918 şi integrarea Bucovinei în sistemul politico-administrativ al României Mari. Au trecut de-atunci 95 de ani. Acum, la această nouă aniversare a Actului Unirii Bucovinei cu România, Bucovina istorică este împărţită în nordul Bucovinei care aparţine Ucrainei şi sudul Bucovinei care face parte din România. În anul 1997, când în Parlamentul României s-a adoptat Tratatul de colaborare şi bună vecinătate între România şi Ucraina, tratat negociat de ministrul de externe de atunci, Adrian Severin, în numele „sacrificiului istoric”, nordul Bucovinei a devenit parte a Ucrainei, fără niciun motiv istoric, juridic sau moral. Vorbind despre Bucovina, scriitorul Vasile Posteucă scria: „Dacă ne luăm răgazul să poposim un pic pe pragul cernit al Ţării Fagilor, ziua de 28 noiembrie 1918 este o carte deschisă a durerii şi măririi neamului nostru. Şi primele cuvinte ale acestei cărţi ne spun că fără Bucovina n-avem ţară. Bucovina, cu Putnele, Suceviţele, Voroneţurile şi Cosminele ei, este însăşi inima istoriei noastre. Căci Bucovina nu este graniţă, ci vatră, inima unui neam. Leagănul unei istorii. Şi vatra, inima, nu poate fi dată nimănui, niciodată”.
