Întoarcerea înţeleptului

de MIRCEA IRIMESCU, |14.10.2011|

Casa de locuit construita pe locul
fostului sedtu al SCLRB

 

         Aducem omagiul Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina celui care a fost preşedintele ei de onoare, academicianul Radu Grigorovici. Organizaţie a societăţii civile din Bucovina, cu o activitate de 150 de ani depusă în slujba intereselor naţionale româneşti în această provincie, asociaţia noastră exprimă recunoştinţa sa celui care, prin fapte culturale şi umanitare, a fost un adevărat binefăcător al unei comunităţi istorice în pericol de a se pierde în imensul val istoric ridicat de al Doilea Război Mondial.
Prin locul de naştere, ascendenţa pe linie paternă, educaţie şi studii, academicianul Radu Grigorovici a fost bucovinean. Un bucovinean format în mediul cosmopolit al Cernăuţiului primelor decenii ale veacului trecut, când oraşul se lăsa greu schimbat de noile realităţi geopolitice interbelice. A fost un elev premiant şi un student eminent, capabil să ia ce era mai bun din lumea complexă a unui important centru multicultural al epocii.
                                                                                 Vila familiei Grigorovici

Singurul copil al unei familii mixte, de tradiţie şi autentice convingeri social-democrate, a fost departe de frământările specifice mişcării naţionale româneşti din vechea provincie matrice a statului medieval moldovenesc, deşi le cunoştea ca parte a lumii în care trăia. Plecarea sa timpurie la Bucureşti (la 25 de ani) şi evenimentele care s-au succedat rapid l-au depărtat de Bucovina. A mai revenit aici, pasager, doar în perioada de mobilizare ce a premers declanşării războiului. Am motive să cred că, totuşi, deşi departe, a rămas toată viaţa conştient de moştenirea atitudinii naţionale dârze şi clare a tatălui său, George Grigorovici, deputat în parlamentul de la Viena, la Unirea Bucovinei cu România din toamna anului 1918.
După aproape 52 de ani, la senectute, în toamna anului 1991, profesorul Grigorovici se întoarce din nou în oraşul tinereţii sale cu prilejul unui simpozion ştiinţific. Cu extraordinarul său spirit de observaţie sesizează realitatea în care se găsea partea înstrăinată a Bucovinei după aproape jumătate de veac de stăpânire sovietică, la începutul noii stăpâniri a Ucrainei independente. A intuit din primul moment că aici se duce o luptă inegală, pe teren exclusiv cultural, pentru păstrarea valorilor identitare ale unei comunităţi în dificultate. Fără zgomot, fără a o declara în mod expres, în cel mai natural mod cu putinţă, a decis să-şi asume răspunderea unei implicări în viaţa Bucovinei contemporane. Cu o înţeleaptă abordare, valoarea deosebită a personalităţii sale s-a impus cu autoritate. Alături de academicianul Vladimir Trebici, şi el implicat într-un demers asemănător, a devenit model de urmat, sfătuitor eficient, educator. Prin asta, prestigiul şi moralul comunităţii româneşti nord-bucovinene au crescut considerabil.
Se cuvine să deschidem o paranteză exemplificatoare. Condamnată la uitare pe vremea comunismului prin interzicerea discutării publice a situaţiei ei, Bucovina românească (adică restul rămas neocupat de sovietici), nu-şi poate prezenta ţării, clar şi obiectiv, nici acum situaţia în care se află. Deşi au trecut 22 de ani de la căderea regimului de inspiraţie sovietică, trădător al intereselor româneşti în teritoriile pierdute în urma acordului secret dintre Germania şi URSS din 1939, opinia publică din ţară nu are nici acum informaţii suficiente şi corecte despre situaţia reală a Bucovinei istorice. Cei mai mulţi ştiu că este o regiune frumoasă, că acolo se află mănăstirile pictate din lista patrimoniului universal, că partea ei nordică se află în stăpânirea Ucrainei şi…cam atât.
Caminul Preotesc

Problemele grave ale comunităţii româneşti din regiunea Cernăuţi sunt cunoscute de prea puţini dintre cetăţenii ţării noastre. Şi nici autorităţile nu excelează prin interes pentru Bucovina. Faptul că tratatul de bună vecinătate încheiat cu Ucraina în 1997 a determinat în rândurile conaţionalilor noştri sentimentul că sunt abandonaţi de patria lor istorică, că de atunci şi până acum „deprimarea” colectivă nu s-a risipit, nu sunt subiecte de analiză nici măcar în instituţiile cu atribuţii legale de sprijinire a românilor din afara graniţelor. Preconizata monitorizare a drepturilor minorităţii româneşti din Ucraina există doar pe hârtie. Condiţiile de trecere a frontierei româno-ucrainene sunt la nivelul de dificultate al celor de pe vremea sovietelor (costisitoare, sufocate de dispoziţii birocratice absurde, umilitoare). Schimburilor culturale cu ţara li se pun piedici de toate felurile, presa din România nu ajunge în regiune. Universitatea de Stat din Cernăuţi nu numai că nu a devenit multiculturală, dar mai are doar 5 studenţi în anul I la catedra de limba română, în condiţiile în care învăţământul la distanţă în română a fost lichidat. În fiecare an, în şcolile româneşti se deschid clase paralele în limba ucraineană, în care, prin diverse mijloace incorecte sunt atraşii copii români. Intelectualitatea românească, infiltrată şi abil manipulată, este intimidată şi demoralizată. Este potrivit să ne amintim de frica de pe vremuri a academicianului I. G. Sbiera atunci când trebuia să participe, în ultimele decenii ale secolul al XIX-lea, la şedinţele Academiei Române. Pentru a nu-şi crea probleme cu statul austriac, al cărui salariat era în calitate de profesor universitar, prefera să refuze, sub diverse pretexte, invitaţiile de la Bucureşti. Acum, la fel: sute de intelectuali evită implicarea în activităţile cultural-naţionale ale comunităţilor din care fac parte din teama de a nu avea neplăceri cu statul care-i plăteşte. Pericolul deznaţionalizării comunităţilor româneşti din nordul Bucovinei a devenit mai mare ca în perioada stăpânirilor austriacă şi sovietică. Închidem paranteza.
                                                             Banca Agricola

Radu Grigorovici a fost printre puţinii intelectuali de marcă ai ţării care au înţeles că această situaţie impune obligaţia unor implicări responsabile. Nu a devenit mai naţionalist decât a fost dintotdeauna, nu a făcut zgomot, nu a căutat publicitate. Însă a făcut ce i-a stat la îndemână, democratic, într-o manieră autentic europeană. A călătorit în regiunea natală, a participat la diverse manifestări, şi-a apropiat oameni, a studiat şi a scris despre subiecte complicate din istoria Bucovinei cu seriozitatea ce-i era specifică. Gestul său face dovada unui civism şi a unui simţ naţional cu totul superioare şi ne aminteşte de atitudinea lui Vasile Alecsandri, cu aplecarea lui eficientă către Bucovina după redeşteptarea naţională din 1848.
Mai întâi a participat la ctitorirea unui centru de cercetare a istoriei Bucovinei în cadrul Academiei Române, cu o publicaţie de specialitate adecvată. A tradus şi a publicat (bilingv) principalele rapoarte şi memorii din prima perioadă a ocupaţiei austriece, documente aproape necunoscute în mediile bucovinene, nu neapărat româneşti. Apoi, s-a aplecat asupra unor probleme de cercetare istorică şi şi-a întregit opera cu studii valoroase dintr-un domeniu care până atunci i-a fost străin. Ba, mai mult. A re-prezentat cu cinste cercetarea româ-nească la sesiunile de comunicări ştiin-ţifice privitoare la Bucovina la care a participat. A stabilit relaţii de colaborare cu Institutul Bucovina de la Augsburg, cu diverşi cercetători din spaţiul german. Nu în ultimul rând, a plătit din banii săi dotarea corespunzătoare a Centrului de Studii pentru Bucovina de la Rădăuţi
Radu Grigorovici a participat şi a susţinut conferinţe la adunările generale ale Societăţii pentru Cultură. A ascultat, a înţeles, şi-a exprimat puncte de vedere. A umblat prin sate, s-a întâlnit şi a vorbit elevilor. Au câştigat de pe urma con-tactelor sale directe deopotrivă tinerii cercetători şi orice persoană, tânără sau vârstnică, alături de care s-a găsit la un moment dat.
Caminul Ucenicilor (stanga)

Cernăuţenii s-au bucurat de cea mai mare atenţie din partea profesorului. Le-a oferit un model de autoritate, i-a îndrumat cu o competenţă pe care nu o găseau în altă parte, i-a găzduit acasă, i-a sprijinit să se afirme în România, i-a propulsat spre poziţii de prestigiu din ţară. A împărtăşit cu dărnicie din comoara unei experienţe de viaţă excepţionale. Ca un înţelept adevărat s-a întors la obârşii, unde a găsit necaz, şi a întins mâna. Nu mai avea rude acolo, nu avea interese, nu voia să-l ştie nimeni. Valoarea morală a implicării sale, ca şi cea ştiinţifică, au fost deosebite.

Mă bucur că am prilejul să evidenţiez aici fapte ale academicianului Radu Grigorovici, poate necunoscute unora dintre dumneavoastră. Sunt însă supărat pentru că golul lăsat de profesor în lumea bucovineană prin moartea sa, de la care au trecut 3 ani, nu a încercat nimeni să-l umple. Şi este imperios ca cineva s-o facă. Poate ne mai ajută o dată Dumnezeu cu vreun înţelept ce se întoarce.

Palatul Granicerilor

Imagini: http://neoromanesc.blogspot.com/search/label/Cernăuţi;