Profesorul Petru Bejinariu – Cetăţean de Onoare al municipiului Rădăuţi

de Luigi BĂRĂGOIU

(citeşte alte articole de la acelaşi autor)

Profesorul Petru Bejinariu este Cetăţean de Onoare al municipiului Rădăuţi. Decizia conferirii acestui titlu a venit în urma unui proiect de Hotărâre de Consiliu Local, proiect care a fost avizat pozitiv în şedinţa ordinară de ieri a deliberativului rădăuţean.
Petru Bejinariu - om de cultură, parlamentar, profesor de elită, director, în perioada 1968-1982, la Liceul Industrial Nr. 1 (astăzi Colegiul Tehnic Rădăuţi), apoi, între anii 1982-1996, al Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi”, numit Colegiu Naţional în anul 1999 datorită demersurile întreprinse de acesta în perioada în care a fost deputat în Parlamentul României, rector al Universităţii Populare „Ion Nistor” Rădăuţi - a format zeci de generaţii de tineri care s-au remarcat în cele mai diverse domenii.
Interesul pentru ştiinţă, istorie şi literatura bucovineană a fost oglindit în cele peste 20 de volume ale autorului Petru Bejinariu, dar şi în colaborările pe care le-a avut cu zeci de publicaţii din ţară. Vicepreşedinte şi membru fondator la reactivarea Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, Petru Bejinariu, la vârsta de 82 de ani, este o prezenţă mereu dinamică, un om cu o minte „limpede şi ascuţită” care inspiră respect.

Citeşte mai mult pe Monitorul de Suceava: http://www.monitorulsv.ro/Local/2014-11-29/Profesorul-Petru-Bejinariu-Cetatean-de-Onoare-al-municipiului-Radauti#ixzz3KZkpNrh4

„Sub faldurile Tricolorului!”

             

Emoție, bucurie și satisfacția de a face parte dintr-un spirit generos ce arde de mii de ani pe plaiurile cuprinse între Dunăre și Carpați au trăit elevii Școlii Gimnaziale „Regina Elisabeta” vineri,         28. XI. 2014, când elevii clasei a IV-a B, coordonați de doamna învățătoare Mihaela Popescu, și-au unit glasurile într-un cântec omagial dedicat celui mai important eveniment din istoria neamului nostru, Marea Unire de la Alba-Iulia.

Emoția le-a fost mai puternică atunci când ochii lor, avizi de sprijin, au văzut chipurile adulților, părinți și educatori, ce li s-au așezat alături firesc, asemenea stejarilor ce-și ocrotesc urmașii, când le-au șimțit tremurul vocii la intonarea Imnului Național, dar mai ales atunci când cuvintele calde ale doamnei director, profesor Marcela Țugulea, om de valoare prin vocație și simțire, le-a apreciat efortul, le-a zâmbit cu căldură, îndemnându-i parcă să-și deschidă pieptul pentru a înlesni bucuriei acumulate să se răspândească pe întreg cuprinsul țării, să se furișeze în cea mai umilă căsuță și să reaprindă flacăra demnității naționale.

Ținuta sobră a părinților, a doamnei profesor Magdalena Trufin, consilierul educativ al școlii,  a doamnelor învățătoare Camelia Zelinschi ( clasa a IV-a A), Luciana Calancea ( clasa a IV-a A), a domnului profesor Cătălin Cruți și a doamnei bibliotecare Adriana................ le-a impus micilor români, ce-și omagiau străbunii căzuți pentru unirea tuturor sub „un singur păstor”, o atitudine solemnă și glasurile lor șovăitoare, la început, au preluat din forța mentorilor, transformându-se într-un șuvoi cald ce-a umplut sala CEDI-ului.

De câteva săptămâni elevii clasei a IV-a B le șopteau colegilor ce-i întrebau despre motivația absenței lor din curtea școlii că ”Ne pregătim de Marea Sărbătoare!”, iar astăzi toți participanții au fost vrăjiți de forța mesajului transmis de acești prichinedei prin versuri și cântec, prin imagini materializate în pictură, crochiuri, colaje, toate așezate cuminți într-o expoziție sugestiv intitulată”Sub faldurile Tricolorului!”, prin PP-uri („De la Nistru pân-la Tisa...” și „Doamne, ocrotește-i pe români!” , descrieri de o mare sensibilitate, recital (eleva Trifan – Stoica Vanesa) și poezii înflăcărate.

            Sub privirile scrutătoare, dar înduioșate ale personalităților neamului nostru așezate pe pereții cabinetului, elevii doamnei Mihaela Popescu au lipit deasupra inimilor tuturor participanților simbolul nostru, o fărâmă din Drapelul Național, ca semn de noblețe și ca îndemn spre cinstirea celor ce nu și-au precupețit eforturile ca să devenim un popor demn și respectat în lume, parcă înfioriorați și acuma de îndemnul poetului Vasile Alecsandri:

„Hai, copii de-acelaşi sânge! hai cu toţi într-o unire
Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobândim.
Pas, români! lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire,
Pentru-a mamei dezrobire
Viata noastră să jertfim!”

            Trupul sfânt al Românei a fost înveșmântat în lumina laserelor și zeci de stegulețe, confecționate tot de către copii, au fluturat la baza lui, piedestal strălucitor pentru viitor.

Vântul hoinar întoarce foile îngălbenite de vreme pe dealurile mândre ale Bucovinei și pe fiecare pagină apar încrustate cu sânge mărturiile generațiilor ce s-au perindat prin Școala Gimnazială „Regina Elisabeta”, amintire vie a darului primit, dar și de al responsabilității ca să nu fie lăsată uitării măreața zi când clopotele din Alba – Iulia au strigat lumii dorul lor: „Noi vrem să ne unim cu ȚARA!”

PENTRU BUCOVINENI PRIMUL RAZBOI MONDIAL A INCEPUT IN 1914

                                                                                      

                                                de Nicolai Coca

   Anul 2014 ne-a adus pe lângă atâtea evenimente şi ceremonialele legate de comemorările celor cazuţi în prima mare conflagraţie mondială, de la declanşarea căreia deja s-au împlinit o sută de ani.

  Asistăm îndeosebi la  cele organizate de învingătorii din respectiva conflagraţie, adică, Anglia, Franţa şi Statele Unite, ceilalţi, Germania, Austria, etc., tac. Tac şi ruşii !     Dar, de ce tac românii ?

  Ne facem că plouă, în condiţiile în care,  peste jumătate din teritoriul României Mari, adică,  Ardealul cu Banatul, Basarabia şi Bucovina, a fost implicat de la inceput, adică din 1914 ,  în război.

  Este adevarat, nu de partea Regatului Român, pentru că acesta a intrat în război abia în 1916, dar nici împotrivă, în mod direct.

  Scapă la mulţi faptul că populaţia acestor teritorii, deşi a fost înregimentată în eforturile de război ale Puterilor Centrale, este cea care într-o conjunctură istorică deosebită, a decis în final, prin voinţa proprie, să revină în MAREA FAMILIE ROMÂNEASCĂ.

   Este nedrept să aşteptăm anul 1916 ca să ne aducem aminte că am avut şi noi jertfe pe câmpurile de luptă,  începând cu 1914 inclusiv pentru realizarea idealului national ; măcar o slujbă de pomenire în toate cimitirele militare şi la toate monumentele eroilor şi tot ar fi un semn de recunoştinţă pentru cei care au trăit drama participării la un război străin de interesele de neam, se poate spune că indirect, chiar împotriva propriilor fraţi.

  Poate, cineva , o să spună că cei cazuţi pe câmpul de luptă sunt pomeniţi ori de câte ori se fac slujbe la Sfânta Biserică,  sau,  cu ocazia depunerilor de coroane la momentele aniversare.

   Da, e adevărat, dar nu e deajuns pentru că,   atât timp cât marile naţiuni îşi cinstesc eroii, trebuie să o facem şi noi , numai şi pentru faptul că şi jertfele a lor noştri sunt de acelaşi rang cu ale celorlalte naţiuni ; vieţile omeneşti care în faţa morţii sunt egale. Şi apoi, şi aceste comemorări îşi au semnificaţiile lor, din care prima este că prezentul respectă crezul pentru care au luptat înaintaşii.

 Şi, să nu ne scape, învolburarea  în care este prinsă astăzi o parte a Europei.  Cineva trebuie să primească semn că alticineva nu uită.

   Şi, dacă statul nostru cu instituţiile sale specializate tace, este îngrijorător că şi presa,  preferă să ne dea cu tot felul de prafuri în ochi, uitând că şi cunoaşterea istoriei celei adevarate de către Marele Public,  intră şi în atribuţiile ei. Cu excepţia unor comunicate laconice privind participarea României la acel război începând cu 1916 , prilejuite de prezentarea ceremoniilor care se desfăşoară în Vest, pentru  mass media,  această problemă nu există.

 “Pomeneşte-mă şi voi trăi ! “, spune un vechi proverb egiptean.

  Fidel acestei învăţături, readuc în atenţia cititorului , atât cât spaţiul ne permite, câteva aspecte ale participării Bucovinei la Primul Razboi Mondial, atât cât am găsit în scrieri,  dar şi în mentalul comunităţii bucovinene, cu gândul că, dacă va voi DOMNUL, o să reuşim împreună să revedem întreaga problematică,   în următoarele numere ale revistei, ce vor apare până în 2018.

 În prezentul şi următoarele articole,  gândesc că e bine să evidenţiem starea de fapt a Bucovinei la intrarea în război, acţiunile specifice din perioada războiului, semnalări despre participarea bucovinenilor la război, evenimente notabile care s-au petrecut în acest timp, urmări şi consideraţii privind participarea şi efectele în timp asupra Bucovinei, ca entitate şi populaţiei sale.

  Aflată de 140 de ani sub stăpânirea austriacă, Bucovina,  ca parte integrantă a Imperiului, nu putea să exceadă de la situaţia creată de declanşarea războiului austro-sârb şi apoi austro-rus şi austro-italian (ne referim la statele cu care  în războiul austriecilor au fost înregimentaţi şi ostaşi din Bucovina).

  Mai mult, în afară de obligaţiile de punere la dispoziţia statului şi implicit a maşinii de război imperiale a resurselor materiale, financiare şi umane , precum şi a teritoriului,Bucovina a avut nenorocul să devină şi teatru de operaţiuni militare. Puţine provincii ale Imperiului au avut aceeaşi soartă.

  Şi,  ca să fie tacâmul complet, într-un interval de timp, spunem noi, scurt, Bucovina a fost ocupată partial sau total de trei ori de ruşi, chiar dacă nu în totalitate şi tot de atitea ori reocupată de austrieci, situaţie foarte rar întâlnită în războaiele moderne; la acest capitol, poate fi declarată “fruntaşă “între provinciile româneşti.

  Chiar dacă nu s-a găsit pe direcţia loviturii principale a forţelor ruseşti, bătăliile cele mai grele purtându-se în Galiţia Orientală, Bucovina fiind situată colateral şi limitrof frontului principal , constituia zona de siguranţă şi de prima linie pentru aprovizionarea si refacerea trupelor combatante. Aceasta a facut ca acţiunile militare să nu ia aspectul luptelor de pozitie, specifice frontului, ci au constat mai mult în deplasări de coloane pe căile principale de acces pentru învăluirea inamicului şi ocuparea si prin lupte de scurta durata a liniilor de teren, căi de comunicaţii şi localităţi cu rol strategic, administrativ şi logistic major în ducerea războiului.

  Ca atare,necazurile si greutatile mai mari pentru bucovineni au venit mai ales din partea organelor cu rol administrativ-represiv,care pe tmp de razboi asigura pe linga activitatea de rechizitii si asa numita supraveghere generala a spatelui frontului pentru  ca actiunile  specifice sa decurga conform planurilor militare

  Astfel, la 5 septembrie 1914, ruşii ocupă Cernăutii, unde, instalează administraţie civilă şi ating linia Siretului, pe care,  o marchează cu stâlpi, purtând inscripţia “Rusia Nouă”(atenţie, se poartă din nou NOVO RASIIA!)

  La 21 octombrie 1914 zona este “eliberată” de imperiali.

  La 27 noiembrie 1914 ruşii reocupă Cernăuţii, iar până la 15 ianuarie 1914 ocupă Suceava şi inclusiv Câmpulungul.

   Începând din februarie 1915, austriecii au reocupat Bucovina, pe care au stăpânit-o până în iunie 1916, când,  ruşii au ocupat a treia oară Cernăuţii.

  Defectarea maşinii de război ruse, ca urmare a declanşării evenimentelor revoluţionare de la Petrograd începând cu februarie 1917, a generat probleme noi pentru Bucovina,  prin afirmarea făţişă a pretenţiilor  ucrainene,parte a Imperiului Tarist,devenita republica,asupra părţii nord-vestice a Bucovinei.

  La tratativele de pace de la Brest-Litovsk dintre austrieci şi ruso-ucraineni, începute la 28 noiembrie 1917, ucrainenii au cerut pentru Ucraina : Galiţia, Bucovina şi Rusia Subcarpatică.

“Pacea Pâinii” cum s-a numit pacea în urma acestor tratative, prevedea ca pentru cerealele ce urmau să le furnizeze Ucraina Austriei, aflată sub spectrul foamei, avea să fie platită de austrieci,  prin recunoaşterea statului ucrainean, la care să fie unite şi teritoriile locuite de ucrainenii din Bucovina (aşa apar , cred, germanii tratatului Molotov-Ribentrop)

   Părăsirea frontului de către armata rusă intrată în degringolada revoluţionară  în vara anului 1917,  a permis reocuparea integrală  a Bucovinei de către austrieci care,  au stăpânit-o până în noiembrie 1918.

  Greutăţile şi jertfele prin care a trebuit să treacă populaţia din Bucovina, la  orice fel de analiză s-ar efectua,  cu condiţia să fie obiectivă, o situează fără putinţă de tăgadă,  în rândul celor care au luptat pentru desrobire şi  reintregirea neamului,  cu mari eforturi şi jertfe.

    De aceea, politica struţului,  când e vorba despre participarea tuturor românilor la primul mare razboi,  o socotim nefastă şi aducătoare de ştirbire istoriei şi identităţii poporului român,  precum şi păgubitoare generaţiilor actuale şi următoare,  care au dreptul la cunoaşterea trecutului,  aşa cum a fost.

  Sunt lăudabile, în acest sens,  străduinţele unor consîngeni , în direcţia cunoaşterii acestei perioade din istoria noastră şi,  semnalez cu acest prilej, apariţia în ziarul Obiectiv /07.06.2014 din Suceava,  a documentatului studiu, obiectiv şi nepărtinitor,  “Bucovina în Primul Razboi Mondial (1914-1916) “publicat de către distinsul profesor de istorie Petru N.Bârbuţă - Straja , precum şi a volumului “Pro Bucovina - Repere Istorice şi Naţionale “editat de Centrul de Cercetare şi Documentare ”Ştefan ce Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna.

  Şi din aceste apariţii, întelegem că, deşi benefică pentru români în multe privinţe, stăpinirea austriacă era totuşi un jug străin, şi nu de orice fel, ci unul de fier, spre deosebire de cel turcesc, care,  prin comparaţie cu al austriecilor,  era considerat “de lemn”. Putem spune că intrarea în sistemul drepturilor şi obligaţiilor specifice Imperiului,  n-a fost atât de greu de suportat,  cât era de suportat chinga strinsă a aplicării acestora în cunoscutul stil nemţesc.

  Rezistenţa surdă sau pe faţă a populaţiei şi lupta pentru drepturi şi libertăţi în decursul stăpânirii  habsburgice,  dovedesc că românilor din Bucovina nu le-a fost anihilat simţul naţional şi speranţa şi credinţa că va veni şi dreptatea lor. Cu atât mai mult,  s-au  acutizat aceste probleme în faza pregătitoare şi pe timpul războiului.

  Statul austro-ungar avea calitatea recunoscută de “închisoare “eficientă a popoarelor, deci, functionarii săi, cunoşteau cu cine au de- a face şi ce trebuie făcut şi pe timp de pace şi în situaţie de război.

  Ca atare,in scurt timp de la ordinul de mobilizare,incepind cu iulie 1914 Bucovina a fost golita de barbatii apti de lupta pentru completarea efectivelor unitatilor combatante. Sistemul de mobilizare a functionat foarte eficient pe toata perioada razboiului,desi dupa primele stiri privind pierderile masive de forta umana,a inceput sa se manifeste fenomenul sustragerii de la incorporare.

  Aprofundând numai  linia melodică şi sensul versurilor “Bucovina, plai cu flori,/ Unde sunt ai tăi feciori?/ Au fost duşi în altă ţară,/ Dar se- “ntorc la primavară ” , realizezi că feciorii Bucovinei nu plecau prea convinşi şi cu ură la război, ei “au fost duşi”; parcă vezi liniştea cu care se duc ciobanii cu oile la munte, care sigur se întorc după un timp. Adică,  plecau din mare ordin împărătesc, nu că voiau, iar obligaţiile pe front şi le îndeplineau datorită sistemului disciplinar în care erau formaţi, un sistem din care nu lipseau Curtea marţială  şi alte forme punitive.

  Acest răspuns era şi rezultatul propagandei de război la care era supusă întreaga populaţie. Pentru lupta cu sârbii,  motivaţia indusă,  era răzbunarea morţii fiului împaratului. Când au început luptele cu ruşii ,motivaţia era eliberarea Basarabiei în folosul Regatului Român ,care, susţinea propaganda austriacă, avea să intre în război alături de Austro-Ungaria şi Germania.

Asemenea motivaţii , bineînţeles, cu rol manipulator, trebuiau să creeze şi să menţină în rândul populaţiei şi a combatanţilor,   o stare de spirit favorabilă stăpânirii. Aşa se explică şi formarea a două legiuni de voluntari, una de români şi una de ucraineni, în afară de mobilizările prin ordin, de peste 1000 de oameni, care,  înarmate slab şi fără uniforme,  au luat parte la luptele de la Gura Humorului, Capu Codrului , Ilişeşti şi Câmpulung , fiind decimate de ruşi, iar cei prinşi, fiind executaţi ca franctirori tot de către aceştia.

   Găsim bucovineni luptând sau fiind prizonieri,  peste Dunăre, la sârbi cât şi în Italia.

   Matuşa Tecla Poienari din Straja,  povestea prin anii “60,  că soţul ei Petru, soldat la husari, având ordin să ucidă orice turc întilnit (pentru ea,  sârbii erau toţi  turci) pe timpul luptelor, a intrat într-o casă în care era ascunsă  o familie cu bătrâni, femei şi vreo 12 copii, toţi speriaţi , plângând şi rugându-se. Deşi avea ordin greu, a riscat , le-a făcut semn să tacă, a tras în perete şi i-a lăsat în viaţă, iar de câte ori i s-a creat ocazia , n-a luat suflet de om pe conştiinţă.     Pentru aceasta, Dumnezeu l-a adus acasă sănătos , la soţia şi copii lui, spunea matuşa.

  Moş Leon, ţigan din Vicovu de Sus/ Bahnă, povestea în 1960 bunicului meu , Nicolai Cotos DEL,, ca fiind prizonier în Italia, a văzut un italian cum a prins un şarpe, l-a pregătit şi mâncat;  pentru noi copiii, era o curiozitate demnă de ţinut minte.

  De asemenea, de la Juravle Petru Luca,  am auzit că bucovinenii luptători sau prizonieri în Italia , pentru a prinde maimuţe, se descălţau de opinci lângă copacii cu maimuţe şi le lăsau acolo, când acestea coborau şi încercau să-i imite la încălţat, se încâlceau în aţele opincilor şi aşa erau prinse. E de zimbit, dar şi   pe această cale,  aflăm de prezenţa bucovinenilor în Italia şi despre isteţimea lor, precum şi că mai aveau şi altceva de facut decât războiul împăratului.

   Cele mai grele lupte la care au participat cu cele mai multe jertfe bucovinenii,  au fost cele din Galiţia, despre acestea pomenindu-se şi astăzi în Bucovina, inclusiv în folclor..

  Mi-au rămas adânc întipărite în minte,  imaginea lui moş George Chira, veteran, mare mutilat de război, care s-a întors de pe front fără un picior şi fără un ochi.

  De altfel, până prin anii “70 , întâlneam încă foşti combatanţi din acel război, cu mers mândru, demn, purtători de mustaţă,  model ofiteresc şi unii chiar de favoriţi, model Franz Iosef, dar foarte scumpi la vorbă, deosebiţi în comportare de veteranii din Războiul din Urmă, care , întodeauna,  formau grupuri şi nu mai terminau de povestit despre pătimirile din Crimeia, Odesa şi Cotul Donului.

  Acestia aveau o hora a lor, »Schioapa » ,pe care o dansau pe ritm de « batrineasca »,dar dupa putintele unor invalizi de razboi,care se termina intotdeauna cu lacrimile lor pentru camarazii pierduti,ale orfanilor si ale vaduvelor de razboi. Ultima data l-am vazut dansat in 1973 de catre Petru Chira Ciotu din Straja,care a prins ambele mari razboaie,il dansa singur la data respectiva,celalti fiind chemati la Domnul.

  « Austria ne-a cerut pentru acest razboi averea noastra si i-am dat-o ;ne-a cerut feciorii,si i-am dat ;dar se inseala amar cind crede ca putem sa-i dam si inimile noastre.Nu !Acelea sunt ale neamului nostru si nu bat pentru jandarmii ei. »,scria Ion Gramada,jurnalist si voluntar bucovinean cazut pe frontul de la Ciresoaia.

  Acesta a fost crezul bucovinenilor,cu el au luptat in suflet si inimi si prin el au izbindit.

  De aceea ,noi urmasii lor si STATUL NOSTRU ROMANESC trebuie sa le fim vesnic recunoscatori tuturor celor care au dat jertfa suprema sau au suferit de pe urma acelui razboi pentru realizarea idealului national.

Rănile trecutului încă nu s-au închis

                                                                                        24 noiembrie 2014                                                                     

         Este vreme de toamnă târzie. Rece, rece de tot. Am putea spune chiar că este început de iarnă dacă ne luăm după puținii fulgi de nea cernuți de norii plumburii care, parcă în ciuda noastră, acoperă soarele. Dar zăpada încă nu are puterea de-a îmbrăca pământul cu o plapumă călduroasă, care să protejeze culturile de toamnă.

         Deși vremea era așa, noi, mica delegație a Rădăuților, ne-am îndreptat spre Cernăuți, cu inimile pline de soare, având bucuria că ne vom reîntâlni cu prieteni dragi. Prin vizita noastră răspundea,m invitației primite de la Asociația publică ”Golgota„ din Cernăuți de-a participa la o manifestare comemorativă ,ținută sub forma unei conferințe internaționale. Era vorba despre două evenimente tragice din istoria acestui pământ românesc, care-a avut un singur nume : FOAMEA. Nu o dată, ci de două ori a lovit acest dezastru pământul sfânt al Bucovinei istorice: între 1932 și 1933 și între 1946 și 1947. +Manifestarea a fost găzduită de sala de ședințe a Societății pentru Cultură Românească ”Mihai Eminescu” din Cernăuți.

         Am fost întâmpinați de domnul Octavian Bivolaru, președintele acestei asociații, care ne-a urat bun venit, ne-a comunicat programul manifestării și ne-a invitat să vizităm expoziția de carte a publicistului Vadim Guzun. Am putut citi titluri foarte interesante. ” Marea foamete sovietică”( 1926-1933); ” Imperiul foamei””Chestiunea refugiaților de peste Nistru”(1919- 1926);  ”Emigrația albă și biserica rusă pe teritoriul României socialiste”. Interesante, foarte interesante titluri și foarte multe adevăruri crude vor fi descoperite de cititori după studierea acestora.

         În deschiderea manifestării asistența a ascultat, în picioare, cântecul ”Cântă cucu-n Bucovina”, fredonând și ei . Intrarea unui grup de copii, îmbrăcați în frumoase costume naționale populare bucovinene a făcut asistența să-i întâmpine cu aplauze. Erau elevi ai Centrului Bucovinean pentru Conservarea și Promovarea Tradițiilor Românești din Cernăuți. După ce-au interpretat ”Tatăl nostru”, pus pe note muzicale, au asistat cuminți până la sfârșitul manifestării.

        Domnul Petru Grior, fondatorul Asociației ”Golgota” și primul ei președinte, actualmente director al centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți, a prezentat urmările instaurării dictaturii bolșevice în Bucovina și cum conducerea Ucrainei de atunci (1945) n-a ajutat populația în vremea foametei ci, dimpotrivă, a asuprit-o mai mult. Atunci au murit peste 17.000 de oameni pe aceste meleaguri, unde s-au înregistrat și cazuri de canibalism.

Este nemulțumit de faptul  că toți cercetătorii de la Institutul ”Bucovina” din Rădăuți scrie numai despre Bucovina austriacă, fără să studieze și perioada de după 1918.   Ar trebui să conceapă studii comune cu

-         2 -

cercetătorii din Cernăuți. Îl citează pe Gh. Frunză : ”Fiecare popor, ba chiar fiecare făptură omenească, își are Golgota sa. La noi Golgota s-a numit Uniunea Sovietică”.

         „Fostul învățător al domnului  Bivolaru, apropiindu-se binișor de 90 de ani, a spus :”Atunci, în perioada foametei, autoritățile sovietice au inventat diferite metode de exterminare a bucovinenilor. Consider că marea foamete, după  cum au acționat autoritățile sovietice, a fost planificată”. A explicat apoi schema  de pe perete, pe care era prezentată, foarte sugestiv, cum își făceau atunci pâinea bucovinenii. Azi nici nu se pune problema folosirii unor asemenea ingrediente pentru realizarea  unei pâini.   ”Imperiul foamei”. Ne-a anunțat că, în conformitate cu proiectul aflat în derulare,.

         Domnul Iurie Levcic, unul din organizatori, a prezentat asistenței mesajul lui Vadim Guzun, actualmente ambasador în Olanda, precum și volumul acestuia ”Imperiul foamei”, apoi ne-a anunțat că, în conformitate cu prevederile proiectului aflat în derulare, următoarea întâlnire va avea loc în aprilie, anul viitor.

         ”Importantă este înfierarea bolșevismului care a-a adus foametea în țară. În presa vremii s-au scris multe despre foametea din perioada 1932- 1936. Atunci a avut loc și un exod al populației Bucovinei spre România. Trebuie să știți c-a  mai fost o foamete mare în țară în perioada 1920- 1922, când s-au scris multe grozăvii, mai ales în ziarul <Glasul  Bucovinei> știri care s-au răspândit în lumea întreagă. Prea puține lucruri știu contemporanii mei despre patriotul Iancu Flondor,  care i-a întâmpinat pe eliberatorii români. Pentru acest lucru și pentru modul în care i-a ajutat pe bucovineni în perioada foametei, merită măcar un bust în această parte a Bucovinei”(Dumitru Covalciuc)

         Domnul Ștefan Rotaru din Rădăuții Bucovinei a prezentat salutul Asociației ”Pro Rădăuți” pe care-i reprezintă și-a felicitat organizatorii pentru desfășurarea acestui proiect patriotic. Același salut l-am transmis și eu din partea SCLRB. I-am felicitat pe organizatori pentru c-au inclus în acest proiect tineri și cadre didactice. Am promis c-o să transmit doleanța lor conducerii Institutului ”Bucovina” din Rădăuți.

         Poetul Arcadie Opaiț a pledat pentru adunarea tuturor mărturisirilor despre foamete în cărți și pentru asigurarea autorităților că tot ce se discută aici este pură istorie, când ucrainenii au suferit alături de români. Consideră că-n nordul Bucovinei istorice lipsește o statuie a domnitorului Ștefan cel mare și sfânt și măcar un singur bust în memoria

bucovineanului patriot Iancu Flondor. Crede c-ar fi bine ca-n manualele școlare să se scrie despre deportări și foamete.

         Am văzut un contrast puternic între conținutul unei pâini din perioada foametei ( hoaspe, măciniș din lemn, urzici, lobodă, ștevie și sfeclă), care a fost

-         3 -

 prezentată pe o planșă și colacul cât roata carului, de culoarea aurului, adus de gospodina Alexandra Jar. Fiind și o poetă populară, și-a transpus în versuri ceea ce-au trăit oamenii în perioada foametei.

         Profesorul univ. dr. Ilie Popescu crede ”c-ar trebui să ridicăm în fiecare sat câte un monument închinat foametei. Iar pe cel mai înalt loc din Bucovina să ridicăm o statuie uriașă închinată tuturor  femeilor din Bucovina care au scăpat de la moarte neamul românesc” a conchis vorbitorul.

Profesorul dr. Vasile Adăscăliței din Botoșani consideră că românii din diasporă sunt dezbinați. Este de condamnat faptul că foametea a fost folosită de autoritățile bolșevice ca un instrument pentru aducerea oamenilor acolo unde au vrut ei. Mulțumesc autorităților și celor de la consulat pentru c-au participat la manifestările noastre culturale ” a spus vorbitorul. A încheiat prezentând cum au sărbătorit la Botoșani cei 300 de ani de la martiriul domnitorului Constantin Brâncoveanu și de la primirea domnitorului Dimitrie Cantemir ca membru al Academiei de la Berlin.

         Domnul Ionel Ivan, ministru consilier, a arătat  că ”această activitate este o adevărată lecție de istorie, foametea fiind trăită și de unii prezenți în sală. Nimeni n-a pomenit aici de Uniunea europeană, dar în care trebuie să avem încredere pentru viitorul European al Ucrainei. Sperăm să se instaureze liniștea și-n această parte a ei. ”

         Venerabilul Nicolae Hanchevici ( 88 de ani), fostul profesor al președintelui Asociației ”Golgota” a arătat că ” sunt de etnie ucraineană, dar foametea m-a făcut frate cu românii, alături de care am suferit  totul la ce ne-au supus bolșevicii”.

         Finalul manifestării a fost apoteotic. Același grup de copii talentați, sub conducerea prof. Iurie Levcic a interpretat ”Crezul”, versurile fiind puse pe note muzicale. Iar dintr-un alt cântec de-al am reținut : ”Avem ce n-au alții/ Și să trăim ca frații,/Să ne iubim PATRIA.”

         Toți participanții au fost invitați la un praznic dat în memoria celor care-au murit în perioada perioadelor de foamete. Iar pe drumul de întoarcere în țară am discutat îndelung despre evenimentul la care am participat , acesta fiind , deocamdată, unic în ținuturile noastre, iar noi trăind încă sub imperiul stării sufletești din timpul ei. Menționez că din delegația noastră au mai făcut parte col.(r) Nicolae Nicolovici, de la Asociația Militarilor în Rezervă și Retragere, ec. Ion Burciu și prof. Amfiolofie Chițan din partea SCLRB.

                                             Text și foto.  Gh.Dolinski