30 iulie 2014
Stupăritul,
după cum cunoaște toată lumea, este una din cele mai vechi îndeletniciri ale
omului. Este o meserie curată,
interesantă, bănoasă și nu prea, dar foarte interesantă. În plus,
oarecum ca un disconfort, cere și mai multe sacrificii.
Nu
întâmplător, stuparii ( apicultorii), pe care i-am cunoscut de-alungul anilor
în Arbore, și-au fost destui, erau oameni calmi, buni gospodari, tobă de carte
despre albine și viața lor și, ce este mai important, buni la inimă. Cred că și
din această cauză s-au înțeles așa de bine cu albinele.
M-a contrariat existența în Arbore a
toponimului ”Prisacuță” (prisacă=stupină). În partea de vest a satului nostru,
între Arbore și Clit, este un loc destul de plat, pe malul drept al pârâului
Clit. Acum este plin de tufărișuri, o
parte, iar o parte este teren agricol. Cei mai bătrâni din sat mi-au spus că
acolo, cu mulți ani în urmă, au auzit de la
bunicii lor, era o mare prisacă (stupină). De-atunci i-a rămas locului
acest nume. În zonă erau fânețe întinse, nici vorbă de teren agricol.
De mulți ani nu întâlnesc în piața din
Arbore oameni care vând miere de albine și nu știam de ce. Cunoșteam că mulți dintre stuparii arboreni au trecut
la cele veșnice , dar era normal să fie și urmași de-ai lor. M-am dumirit de ce
nu veneau cu miere în târg după ce-am stat de vorbă cu ei. ”Oricâtă miere am
avea este pentru consumul familiei , al rudelor și al prietenilor. Nu mergem cu
ea în piață s-o vindem” (Dumitru Lupu). Mi-am reamintit de doi stuperi renumiți
care mai trăiau: Dumitru Lupu, zis ”Orez” și Alexandru Ruști, zis ”Avrinte”.
Și, cum frumoasa vreme de vară mă îmbia
la drumeție, am plecat să-i vizitez. I-am găsit acasă, am stat de vorbă cu ei
și, Doamne, Doamne, multe lucruri au avut să-mi spună! Și, ce-i mai important,
le-am răscolit amintirile.
La cei 94 de ani ai săi nea Mitică se
ține foarte bine. Doar bățul pe care-l poartă îi trădează vârsta. În rest:
falnic ca un stejar, drept ca o
lumânare, cu zâmbetul mereu pe buze, gata să-ți arunce o glumă sau să-ți facă o
șotie.. Doamne, ce memorie are!
”Am lucrat întâi în echipa de
construcții a CAP Arbore. La albine am ajuns cam forțat. La 17 ani am lucrat la
ferma pomicolă Boraș ( Giurgiu).
Acolo m-am dat pe lângă stuparul fermei, pe
care-l ajutam din când în când și, pe nesimțiete, i-am furat meseria. I-am spus
șefului că vreau să liucerz la stupină și el m*a lăsat. Atunci la noi numai
Avrinte, tata lui Alexandru, avea stupid. Am făcut apoi armata la jandarmi
pedeștri, am făcut frontal și m-am întords teafăr acasă.
La CAP Arbore am trecut de bunăvoie de
la construcții la stupină. Eu aveam 20 de stupid și CAP avea 60. Cu timpul am
juns la 80 de stupi ail or. Acum eu am acasă 57 de stupi. La noi în zonă se
strânge miere de salcâm , de tei, de floarea- soarelui și polifloră ( trifoi,
lucernă și alte plante de câmp care cresc prin fânețele noastre). Să știți c-am
urmat școala apicolă din cadrul casei agronomului de la Șcheia. Între anii 1970
și 1088 am fost în fiecare an în pastoral la Tîrgu Bujor ( salcâmI) ,la hanul
Conachi ( salcâm II) și la Pădurea Cocoșului în Dobrogea ( tei). Ce păduri de
tei sunt pe-acolo ! Teiul este de mai
multe feluri: fluturalnic, argintiu și cu frunza lată.
Dacă este un an foarte bun, o familie
de albine îți dă până la 40 de kg de miere. Dar în anii ploioși nu recoltezi
nimic, nici pentru hrana albinelor și trebuie să le cumperi zahăr.
Consider că trei sunt cauzele care duc
ca stupăritul să fie pe la noi pe cale de dispariție: una este că statul nu
sprijină pe micii apicultori ci pe acei care au sute de familii de albine , ala
că erbicidele omoară albinele și alta că n-avem desfacerea asigurată. Și, dacă
dacii creșteau albine încă acum peste două mii de ani, în curând noi nu vom mai
crește albine.Știți că albina românească este renumită în lume?
Din fericire am urmași foarte buni.
Nicu, fiul meu, ( 61 de ani) se îngrijește de o pșrisacă de 57 de stupid.
Petrică, nepotul, este allergic lsa înțepături de albine, dar Iulian, cel mai
mic nepot, îmi calcă pe urme”, se fălește
nea Mitică.
Așa se trec oamenii, am meditat eu. Ei
nu sunt prea vorbăreți, nu se laudă cu ceea ce fac, și lumea nu știe pe lângă
cine trece. Cumva Alexandru Ruști, zis Avrinte ( după tatăl său), este diferit
față de nea Mitică. La alură și la vorbă. Nu este la fel de expansiv și pus pe
șotii. Dar l-am vizitat și pe el. Înainte îl vizitam mai des, pentru că soția
lui a fost prietenă cu a mea, dar în
ultimii ani ne-am văzut mai rar.
Pe badea Alexandru l-am găsit la
stupină, împreună cu distinsa sa soție. Acolo i-am și fotografiat. M-a chemat
și pe mine lângă stupi ca să-i pot vedea albinele la lucru, dar… mai bine să
fiu mai departe, pentru că albinele simt oamenii străini și-atunci.... Am
redescoperit același om suferind, ca și iubita sa soție, necăjit că în
acest an albinele nu i-au dat aproape
nimic. Dar nu și-a pierdut nădejdea : ”Bunul Dummnezeu are grijă de toate” , a
suspinat el. ”Poate la anul…” Am stat la taifas pe prispa casei și, din vorbă
în vorbă, fără să-i cer ceva anume să-mi spună, am aflat ce-am vrut.Nu s-a
supărat că
l-am
întrebat aceleași lucruri ca în alte dăți.
”Tatăl meu, Avrinte, a fost cel mai
mare stupar din sat. El a-nvățat meserie de la tata mamei mele și eu de la el.
Atunci mi-am făcut ucenicia. Înainte de război tata avea 80 de stupi. Plecând
în evacuare a împărțit stupii la trei case, cu speranța că vor scăpa o parte
din ei. Dar rușii au dat foc caselor și au ars toți stupii. Tata a lucrat la
stupina prefectului de Botoșani și-acesta i-a dat două roiuri, tata înmulțindu-le. Am avut și mai mulți stupi, acum am doar 20
pentru că nu-i pot îngriji pe mai mulți.
Lurențiu, fiul meu, a făcu ucenicia la
mine. Are 10 stupi. Va fi un stupar foarte bun. Am și-un ginere la Solca, tot
mare stupar. Are o stupină cu 900 de fmilii. Dar este și foarte bine dotat:
și-a adus pavilionane din Germania, putând
încărca urgent stupii pe ele și să plece în pastoral. ”
Ne-am despărțit cu părere de rău, dar
mai bogat cu…un borcan de miere. Nu i-am putut refuza. Ei nu concep să pleci
acasă de la el cu mâna goală. Păcat că la mine nu are cine mânca mierea. Dar se
va bucura foarte mult de ea iubita mea nepoată.
Îmi fac o datorie de onoare de-ai
menționa cu acest prilej pe vestiții stupari arboreni, plecați la Domnul:
Vasile Irimescu ( poreclit Magan),Trifan Sturzu (Bocăneț), Gheorghe Cupșan
(Murgu), Ion Sturzu(a Sturzoaiei),Vasile Maxim (Gălbenuș), Nistor Leonte
(Ciupercă), Toader Iliese ( a Hoati) și Gheorghe Cupșan ( a Cupșăniței).
Și
, pentru a vă demonstra că vița apicultorilor arboreni ( stuparilor) nu se
stinge, ci merge mai departe, menționez și pe alții care astăzi practică această meserie…dulce: Ion și Viorel
Irimescu (Magan) Gheorghe Cupșan, profesorul Gheorghe Leonte
Am mai dprins din dicuția purtată că
stuparii muncesc în condiții vitrege. Plouă, tună, trăsnește, e frig, e prea
cald, tu trevbuie să stai cu albinele și să ai grijă de ele. Iarna le asiguri
mâncare, verifici din când în când
stupii… iar în pastoral stai cu lunile departe de casă.De multe ori nu auzi
vorbă omenească zile și săptămâni întregi, de-ți țiuie urechile de singurătate.
E greu, e tare greu, dar, dacă-ți place… și, mai ales, dacă iubești albinele…
totul este ușor.
Profesor Gheorghe Dolinski
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu