DESTINE BUCOVINENE

 SCLRB Filiala Bacau

Autor: Colonel (r) farmacist Gheorghe JURAVLE

   M-am născut în Straja, o comună frumoasă pe valea Sucevei. Mi-amintesc, copil fiind,
cutreieram pădurile şi dealurile din preajma satului, iar uneori, ascuns în iarba înaltă, în afara timpului, priveam extaziat cum se destramă norii. Alteori, când ne adunam grupuri mari de copii, se făceau alegeri pentru echipele de fotbal. Eu, nu eram ales printre primii, cum mi-aş fi dorit, dar gândeam în inima mea: voi, sunteţi mai buni ca mine la joc, dar nu ştiţi şi nici nu vă gândiţi de ce este cerul atât de albastru şi de ce sunt florile de cireş atât de albe !
  De mic am prins gustul cititului, dar lecturile mele m-au făcut de multe ori să-mi
pierd oile pe care trebuia să le scot la păşune. Îmi place să-mi amintesc că prima mea
„ieşire în afara graniţelor ţării„ a fost pentru a le recupera din Ucraina! Am fost fericit să
constat că oile au ales o zonă nesupravegheată de grăniceri, altfel am fi avut „neajunsuri„
şi eu, şi ele ....
   Se spunea atunci că, de sus de pe coasta muntelui, dacă prinzi o zi senină, poţi să
distingi pe linia orizontului, conturul falnic al Catedralei din Rădăuţi. Am încercat de multe
ori, dar nu l-am văzut niciodată.
   Îmi imaginez că şi timpul poate să aibă o linie a orizontului şi, cu cât urcăm mai mult
pe creasta timpului, cu atât putem vedea mai departe ( în timp )descoperind detalii de o
frumuseţe şi importanţă surprinzătoare. Aşa o văd pe bunica Agripina, în primii ani ai
copilăriei mele şi mă bucur de orice amintire a ei. A fost înfiată de un unchi al ei, Vasile,
supranumit „Ţapul„ şi de soţia lui, Minodora. De la acest strămoş al meu, am moştenit nu
numai o casă şi o bucată apreciabilă de pământ, dar şi supranumele lui care ne identifică
din zecile de persoane din sat, care poartă acelaşi nume şi acelaşi prenume. El iubea
pădurea şi animalele sălbatice, petrecând zile şi nopţi departe de casă, pentru a le
cunoaşte obiceiurile, până în cele mai mici detalii. N-ar fi un lucru neobişnuit să spui
despre un bucovinean că era pasionat de vânătoare. Neobişnuit la el era modalitatea lui
de a vâna ţapii. La vânătoarea de ţapi, pleca doar cu un cuţit prins la cingătoare.
  Ţapii, care supravegheau peste noapte turmele de căprioare, preferau locurile mai înalte,
de unde puteau controla cu simţurile lor dezvoltate, o zonă mai largă. Orice duşman era
observat de departe şi turma avertizată îşi căuta un alt loc de ‘noptat. Strămoşul meu,
cunoştea toate aceste lucruri, dar, mai ştia că spre dimineaţă, şi vigilenţa ţapilor se
diminua. Opincile lui moi şi un perfect control al mişcărilor îi permiteau să se apropie până
la câţiva paşi de animal. Acesta, simţind omul, tresărea, dar era prea târziu, pentru că,
printr-un salt precis, coarnele ţapului erau în mâinile lui vânjoase. Animalul era apoi culcat
la pământ şi junghiat. Unchiul meu George, şi el un om al pădurii, mi-a povestit aceste
lucruri pe care le ştia de la mama lui ( bunica mea ).
  Toţi bunicii mei s-au născut în Imperiul Habsburgilor. Pe Constantin, bunicul dinspre
tată, l-am cunoscut mai puţin pentru că, după plecarea germanilor din Carlsberg, el s-a
mutat acolo cu cel mai mic dintre copii săi. Venea periodic, pe jos, la Straja şi-i plăcea să
ne ţină lângă el şi să ne surprindă cu poveştile lui hâtre. Ne-a povestit despre tata cum l-a
găsit ascuns în fânul pentru cai, la jumătatea drumului între Straja şi Cernăuţi, pe când
făcea un transport de scânduri la un atelier de mobilă din frumoasa capitală a Bucovinei.
Pe atunci, tata n-avea decât 5 – 6 ani, însă, nenumăratele poveşti despre farmecul
lucrurilor de la oraş şi curiozitatea lui de copil, l-au făcut să recurgă la această strategie.
În primul război mondial, austriecii s-au ferit să-i pună să lupte pe românii din Bucovina şi
pe cei din Ardeal, împotriva românilor din regat. O excepţie a fost „episodul„ descris de
Rebreanu în „Pădurea Spânzuraţilor”. De aceea, bunicul meu Constantin a fost trimis pe
frontul de nord, pentru a lupta împotriva ruşilor. Ne-a povestit cum el era obişnuit cu apa
cristalină din izvoarele reci şi curate ale Bucovinei, împins de o sete ucigătoare, a fost silit
47 / 59
să bea din apa fadă adunată în urma copitelor cailor, în locuri mlăştinoase. Memoria mea
de copil a mai păstrat amintirea unui asalt împotriva unui obiectiv inamic. Nu puteau
înainta spre obiectiv – spunea bunicul – decât atunci când camarazii din spatele lor îi
acopereau cu rafale susţinute.
În răgazul cât colegiide front îşi reîncărcau armele, cei angajaţi în asalt, în costume de
camuflaj, trebuiau să se facă „una cu pamântul „ şi să rămână nemişcaţi, altfel se
transformau în ţinte vii. Aşa s-a întâmplat că, dupăcâteva salturi înainte, când s-a culcat la
pământ, a nimerit cu faţa într-un muşuroi de furnici. Foarte agresive, furnicile deranjate, iau
invadat faţa şi corpul. A trebuit să aleagă între tortura furnicilor şi gloanţele inamicului. A rezistat. Operaţiunea încheiată fără mari pierderi, a adus avantaje importante. În război
însă, lucrurile pot lua întorsături neaşteptate .
   Nu-mi amintesc împrejurările în care a fost luat prizonier de armata rusă. Aşa l-a
cunoscut personal pe Lenin. Erau în lagăr soldaţi din multe naţiuni ale Europei. Lenin îi
aduna pe toţi să le vorbească despre frumuseţea şi perspectivele glorioase ale
socialismului şi comunismului. După anii de lagăr s-a în ţară, iar în ultimii săi douăzeci şi
cinci de ani a avut ocazia să traiască personal viaţa despre care vorbea Lenin.
Bunicul meu din partea mamei, David, a luptat în sud prin ţările care au alcătuit
federaţia iugoslavă. În două rânduri a fost rănit, dar s-a întors acasă. Toţi răniţii în război
au beneficiat de o pensie „de război„. A prezentat şi el autorităţilor, actele şi trupul lui, dacă
era nevoie pentru a intra în drepturi legale, dar funcţionarii de atunci, i-au pretins o mită pe
care el, fie n-a avut-o, fie n-a vrut să o dea din demnitate. Cât a mai trăit, atrăit fără acest
drept !
   Vremurile tulburi din Europa, pregăteau al doilea război mondial. Pe lângă celelalte
rele, războaiele aduc şi multe epidemii. Aşa au fost tifosul şi poliomelita. Bunicul David
avea cinci copii : trei băieţi şi două fete. Dintre aceştia, doi băieţi şi o fată, au fost striviţi de
poliomelită, rămânând cu sechele grave. Deşi erau adulţi, trebuiau purtaţi pe braţe.
   Aceasta era situaţia bunicului meu în timpul celui de-al doilea război mondial, când, toată
populaţia comunei Straja a primit ordin de evacuare.
Se pregătea linia întâi a frontului: armata germană era poziţionată în vestul satului,
iar cea rusă, la est. Puţini au fost cei ce n-au părăsit satul. Constrâns de situaţia familiei
lui, printre cei rămaşi a fost şi bunicul cu familia. El era pădurar. Pădurea de care se
îngrijea el şi o parte din pământul lui era în teritoriul controlat de nemţi, iar casa în care
locuia cu familia în cel controlat de ruşi. Intrat pe teritoriul nemţilor, a fost somat şi
interogat de ei. Prima lor întrebare a fost „ de ce nu a respectat ordinul de evacuare „?
Bunicul, le-a spus atunci, probabil în germana pe care încă n-o uitase din primul război
mondial, care era situaţia familiei lui. Nemţii au înţeles, dar obişnuiţi să purifice neamul
omenesc de cazuri problemă, i-au propus buniculuisă-i lase pe cei trei copii bolnavi să fie
trimişi în Germania pentru tratament (eutanasie). Dragostea lui şi a familiei pentru copii
bolnavi, a făcut să respingă propunerea nemţilor, chiar dacă la prima vedere se putea
întrzări o licărire de speranţă. Cei din familie nu au făcut un secret din propunerea
nemţilor, aşa se face că o femeie tânără, prietenă a ruşilor, care locuia numai la câteva
case de bunicul meu, a auzit şi ea despre oferta germană şi, cum era obişnuită, a
povestit-o ruşilor. Ruşii, n-au ştiut să interpreteze această propunere. Seara târziu, un mic
pluton au descins la casa bunicului şi fără a-i permite să se îmbrace, pe motiv că se va
întoarce repede, l-au luat pentru un interogatoriu. După un timp, s-a auzit o împuşcătură,
dar, asta era un obişnuit pentru acele vremuri. Plânsul bunicii şi privirile îngrozite ale
copiilor nu i-au înduioşat pe ruşi. Bunicul nu s-a mai întors niciodată! După două
săptămâni, un proiectil „rătăcit” (nimeni n-a ştiut dacă a fost din partea nemţilor sau a
ruşilor) a căzut peste casa în care se afla acea femeie tanără, a explodat şi casa a ars
până la temelie. La mulţi ani după război, un om venit de peste graniţă, la cineva din sat, a
spus, arătând spre casa bunicului: „din casa aceasta a plecat un om„. Era probabil
translatorul ruşilor care l-au ridicat în acea noapte pe bunicul !
Cu o aşa istorie, nu e de mirare că tatăl meu a cerut să plece ca voluntar pe frontul
de est. Într-o primă etapă, a fost refuzat din cauza vârstei. După ce a fost recrutat, s-a
48 / 59
instruit pentru front la Tg. Ocna , apoi a făcut o şcoală sanitară. Tot timpul războiului, până
la armistiţiu, s-a ocupat de răniţi, de cei în suferinţă.
   Mi-a povestit multe întâmplări, unele de un dramatism cu totul ieşit din comun ,
altele simple experienţe de viaţă, dar toate aveau ascunse în ele, învăţături importante, cu
greutate în formarea caracterului unui om.
   Într-una din luptele înverşunate, spunea tata, ruşii nu voiau să cedeze. În mai multe
rânduri fuseseră respinşi de armata română şi germană, dar, prin contraatacuri şi cu mari
sacrificii, recuperau terenul pierdut . Aşa s-a întâmplat că pe câmpul de luptă, aflat acum
sub controlul românilor, se aflau foarte mulţi morţi şi mulţi răniţi. Erau nemţi, ruşi, români.
Misiunea tatălui meu şi a camarazilor lui, era să le oprească hemoragiile şi să-i panseze
pe cei în viaţă pentru a putea fi transportaţi la punctele de prim-ajutor. Practica ruşilor şi
deopotrivă a nemţilor era să nu piardă timp cu răniţii inamici. Ei le curmau suferinţa şi viaţa
printr-o baionetă înfiptă în piept. Lucrul acesta era cunoscut de toţi soldaţii. Sanitarii
români se înţeleseseră însă să-i panseze la rând, fără deosebire. Când se apropiau de
răniţii ruşi, aceştia, într-o ultimă convulsie a morţii, îşi strângeau genunchii la piept,
aşteptând împunsătura baionetei. După ce răniţii români şi germani au fost transportaţi în
tranşee, li s-a permis şi ruşilor să-şi recupereze răniţii lor. Lupta a încetat ! Până atunci,
românii au avut mari pierderi de vieţi omeneşti din cauza partizanilor ce luptau în spatele
frontului, dar, după aceasta, asemenea evenimente n-au mai avut loc. Ce-aş putea să mai
spun despre tatăl meu? A fost îngropat de un obuz căzut în apropierea lui, dar, cineva a
observat nişte degete care mişcau şi, l-a scos înainte să moară, a avut poalele mantiei
străpunse de gloanţe, a văzut sărind în aer podul de la Galaţi, peste care tocmai trecuse....
, dar, s-a întors în ţară ! Epuizat fizic fiind, a făcut uşor o dublă pneumonie care l-a adus la
un pas de moarte. La Târgu-Jiu, într-un spital, în agonia morţii, l-a găsit un tânăr medic
militar di Cernăuţi. Observându-i „foaia de observaţie „ l-a întrebat : „ ce faci vecine „?
  Câteva flacoane care le avea în propria-i geantă, probabil din preţioasa penicilină şi apoi o
lungă perioadă de recuperare, i-au dat iarăşi , tatălui meu, speranţa de viaţă !!!
  Întors acasă,viaţa şi-a reluat cursul, indiferent de vicisitudinile vremii. Cunoscând-o pe
mama-unul din cei trei copii sănătoşi rămaşi acum orfani-a fost atras de mai mult de
sufletul ei blând şi liniştit decât de frumuseţea ei. Au hotărât să se căsătorească, luându-şi
asupra lor şi responsabilitatea familiei ei, greu încercată.
   Când cei evacuaţi s-au întors, mulţi şi-au găsit casele arse sau distruse parţial, aşa că,
multă lume era săracă, iar unii, nu aveau nimic. În aceste împrejurări, mama punea în
traistă o cofiţă cu lapte şi un blid de mălai şi, vizita periodic pe cei mai nevoiaşi dintre ei.
  Se vede că lucrul acesta (inima ei), n-a trecut neobservat în ceruri. În acei ani deosebit de
grei , satul nostru, ca şi întreaga Bucovină, fusese cuprins de fiorul trezirii spirituale, plecat
de la Sibiu, prin Mişcarea Ortodoxă „Oastea Domnului„. Chiar în casa bunicilor şi părinţilor
mei, venise în câteva rânduri, poetul ţăran Traian Dorz, aprinzând focul iubirii lui Hristos, în
inimile multor oameni. Pe toţi îi bucura predicând Evanghelia Domnului, recitând din
poeziile sale sau cântând cântece ce-L preamăreau pe Mântuitorul.
   În aceste împrejurări,mama se pregătea să aducă în lume pe cel de-al doilea copil. La
dispensarul din sat, venise de undeva din ţară, o moaşă nepricepută, care, a înfăşurat-o
pe mama în prea multe pungi cu gheata, ceea ce a făcut ca ea să se întoarcă acasă cu un
copil aşteptat, dar şi cu o pneumonie dublă, ameninţătoare. În următoarele cinci
săptămâni, starea ei de sănătate nu s-a îmbunătăţit.
    Nimeni nu ştie dacă cerurile s-au deschis sau dacă un înger i-a vorbit, căci ea le-a spus
celor dragi ei :”dacă aţi şti voi în celoc minunat mă duc !” ”Unde te duci ?”-a vrut să ştie
tata. Ea ar fi vrut să le povestească, dar nici un nu s-a lăsat rostit. În după-amiaza aceea
de februarie geros a mai spus: ”cad frunzele din pomi”. Tatăl meu, care mi-a povestit toate
aceste lucruri, avea noţiuni elementare de medicină şi s-a gândit (a crezut) că poate febra
i-a tulburat gândirea, dar după aceea, şi-a dat seama că ea vorbea vorbise de zilele vieţii,
ca în poezia cu autor necunoscut. Până atunci, datorită iernii grele şi pentru a face
economie de lemne, nu şi-au permis să încălzească camera în care dormeau doar ei,
însă, spre seară, tata i-a făcut cunoscut că pentru noaptea care avea să vină, a încălzit şi
49 / 59
camera lor, pentru a dormi în mai multă linişte. Ea nu i-a răspuns, ci, a făcut doar un semn
evaziv cu mâna, ca despre un lucru lipsit de importanţă. Starea ei generală nu a fost
niciodată exagerat de rea. A dorit să-şi alăpteze copilul, şi-a tăiat unghiile, apoi s-a strâns
la pieptul tatălui meu şi au început să vorbească. Amândoi erau ortodocşi. Îl iubeau pe
Iisus, se bucurau de El,dar doctrina despre mântuire nu era pentru ei un lucru foarte clar.
Nu e de mirare că ea a spus:”să mă ierte Dumnezeu datorită faptelor bune pe care le-am
făcut”. Tatăl meu, un om păcătos, care nu înţelesese încă ce era naşterea din nou despre
care vorbise Iisus cu Nicodim, i-a spus atunci, de la Domnul, un lucru foarte important: ”ce
putem face noi, nişte oameni păcătoşi, pentru Dumnezeu, pentru iertarea noastră?
Domnul Iisus Hristos S-a jertfit pe cruce pentru toate păcatele noastre.” Ea l-a privit şi i-a
spus:” aşa e, dragul meu, ai dreptate. ”Atunci, faţa i s-a luminat şi o bucurie mare i-a
cuprins toată fiinţa. S-a lipit apoi mai mult de el şi i-a şoptit: ”rămâneţi cu pacea Domnului”.
Nu ştiu ca tatăl meu să-i fi cerut vreo lămurire. Ceea ce i s-a părut lui atunci a fost că ar fi
vomat, dar pentru că se liniştise în braţele lui, n-a deranjat-o, gândindu-se că-şi va curăţa
hainele mai târziu. După un timp şi-a dat seama că ea murise şi a văzut că hainele lui
curate. Am dorit să vă spun nu drama unei familii tinere, ci o poveste de dragoste între un
om real, care a trăit printre noi şi Fiul lui Dumnezeu. Cu siguranţă că Dumnezeu îi iubeşte
pe toţi oamenii la fel, rămâne doar faptul de a ne deschide inimile noastre iubirii Lui infinite.
Această istorisire a tatălui meu m-a făcut să înţeleg că atunci când Îl cunoşti cu adevărat
pe Dumnezeu care poartă de grijă,nu dai instrucţiuni celor pe care-i laşi. Nu-ţi sfâşii
hainele şi nu-ţi frângi mâinile ci răspunzi cu bucurie chemării Lui chiar dacă eşti o mamă şi
o şi o soţie bună şi trebuie să laşi în lume un soţ iubit şi doi copii mici, care, au nevoie de
îngrijiri speciale. Apoi, pentru cei care aleg Împărăţia lui Dumnezeu, moartea nu este un
lucru plin degroază, cum simte lumea în general, ci un loc mult aşteptat pentru care laşi
bucuros orice lucru pe care ţi l-a dăruit Dumnezeu în lumea aceasta. În Împărăţia lui
Dumnezeu, dragostea este o dimensiune spirituală. Dacă nu o ai, nu exişti.