Romani pe drumul calvarului

3 martie 2013

Bunul Dumnezeu a vrut ca Silvia Popescu să vadă lumina zilei în satul Lucavățul de Sus, sat de români vechi, raionul Storojineț, regiunea Cernăuți. Era în ziua de 16 Brumar a anului 1930. Dar n-a fost să-I fie copilăria fericită, așa ca a tututor copiilor de români de la țară.

Avea doar 10 ani când tatăl său a fost ridicat de autoritățile sovietice, care stăpâneau vremelnic atunci acel teritoriu, și dus a fost tocmai în Kazahstan pentru că era… român. Acolo a fost ținut mult și bine, taman 17 ani.

Mama, Felomela, și-a luat de mână cele două fetițe, Silvia de 10 ani și Valeria de 8 ani. Cu mult curaj a pornit la drum să treacă granița în România, având la ea doar o traistă în care pusese câteva lucrușoare pentru fetițe și ceva de-ale gurii. A încercat pe la Crasna ” în acompaniamentul gloanțelor trase de grănicerii sovietici care le somau să se oprească”(Silvia). Și-acum, după 73 de ani, trăiește clipa în care a avut curajul să-și întețească fuga, nu știe de unde a avut putere,îi sună în urechi somațiile grănicerilor sovietici în timp ce gloanțele îi șuierau pe lângă urechi. Nu se gândea decât ca fetițele să nu fie atinse de gloanțe. Avea un singur gând: să ducă fetele tefere dincolo, la români. Și și-a îndeplinit acest vis. În timpul fugii și-a pierdut și traista, dar poate acest lucru a fost norocul ei. Se pare că grănicerii s-au aplecat să ia traista căzută , să-i cerceteze conținutul și astfel ele au câștigat teren, scăpând la români.

Au ținut-o tot într-o fugă până la Vicovu de Jos. De unde veneau ele fânul nu era cosit, pentru că nu aveau sovieticii această preocupare. Dar dincoace, la români, fânul era cosit , uscat și chiar ridicat în căpițe. După căpițe erau ascunși grăniceri români și asta a fost a doua lor scăpare.

La Vicovu de Jos bunica a luat o casă cu chirie, și-a cumpărat două vaci și iernatic ( fân) pentru vaci. Aici au stat până în primăvară, când au plecat la Gura Putnei, unde au stat până în august 1941.

”Însoțite de grăniceri români am mers la Rădăuți. Aici au dat mai multe declarații și-apoi am fost duse ,la pavilionul CFR din Dornești, unde ni s-au înmânat și carnetele de refugiat. Acum încotro să mergem ? Am mers la Bădeuți, unde trăia bunica Silviei.Bunica era văduvă cu șapte copii, dar toți căsătoriți. Ea cumpărase 20 de ha de pământ de la un boier și împărțise terenul copiilor ei.”

Dar și bunica Silviei avusese necazurile ei. Așa cum era legea din timpul războiului, feciorii i-au fost concentrați și-au plecat să lupte pe front. Dar Petrea de 20 de ani și Ion, feciorul cel mare, nu s-au mai întors din război. A venit doar vestea că au căzut pentru țară. Bunica n-a înțeles niciodată cum puteau feciorii ei să moară pentru țară, când au fost duși să lupte împotriva fraților români. Demn de semnalat este faptul că-n Lucavățul de Sus o stradă destul de lungă poartă numele ”Strada Românilor”.Acest lucru este foarte semnificativ.

”Dar calvarul nostru nu s-a sfârșit. Pe 15 ianuarie 1944 bunica a venit din Lucavățul de Sus pe jos, cu trei vaci de funie, până la Rădăuți. Aici a stat puțin timp în chirie apoi, apropiindu-se linia frontului, a plecat și ea în evacuare la Negostina, ca toți bucovinenii, și apoi la Siret. De-abia către toamnă ne-am întors acasă cu o căruță trasă de două vaci, în care-și aveau toată averea trei familii de bucovineni.”

Dat să vezi ghinion! La Siret s-a rupt o roată de la căruță și am fost nevoiți să ne oprim pentru a o repara. Am găsit ajutoare și-am reparat roata. Dar n-am mai avut ce înhăma la căruță. Între timp oameni răi, niște netrebnici fără inimă, le furaseră vacile.

”Din Siret la Negostina și-apoi până la Dornești noi am împins și-am tras căruța în locul vacilor. Vă vine să credeți că drumul de la Siret la Dornești a durat două săptămâni ? Mult am stat la apa Sucevei și foarte greu am reușt s-o trecem.

Când am stat la Putna, rușii au bombardat gara și podul. Dar n-au reușit sdă le distrugă. Dar zgo,motul asurzitor la avioanelor și șuieratul bombelor măcinau nervii oamenilor. Bombardamentele au durat câteva zile. Toată populația din zonă s-a adăpostit în pădure.

După o săptămână rușii au bombardat Vicovu. Atunci oamenii au stat în beciuri, iar eu am stat într-o zi singură, pe prund, vreo trei ore. Cu frica-n oase am fugit apoi tocmai la Gura Putmnei, unde era bunica. La casa ei am găsit geamurile toate sparte, plin de cioburi pe jos și schije în pereți. Bunica era neîînfricată, pentru că a stat în casă în timpul bombdamentului. Ea ne-a spus că nu i-a fost frică.

Calvarul nostru s-a încheiat de-abia în august 1944, când ne-am întors acasă, la Lucavățu de Sus. Dar din averea noastră nju mai rămăsese nimic. Nu numai dintr-a noastră, ci dintr-a tuturor sătenilor. Toate casele fuseseră jefuite în mod barbar. Se furase absolut totul din case, se luaseră geamurile și ușilior și, ce n-au putut lua, au distrus. Nu ne-a rămas decât să ne suflecăm mânecile și să ne apucăm de treabă. Nimeni nu-și poate închipui cât de greu a fost până ce ne-am pus gospodăriile la punct. Dar calvar voi vorbi în curând.”

Celer arătate mai sus mi-au fost relatate de doomnul învățător Ghiță Aga din Dornești, care o cunoaște foarte bine. Au stat de vorbă când doamna Silvia a venit la școală și a donat muzeului școlii una din cele 10 cămăși pe care le-a cusut personal, dar și un costum complet al soțului ei ( cămașă, ițari și brâu) . Este un gest cetățenesc, dar și unul de adevărat românism.

A consemnnat cu satisfacție,

prof. Gh.Dolinski