Doamne care ne dăruiesc frumusețe

                                                                                            15 august 2014

                         

          Foarte multă lume spune, și eu sunt întru totul de acord, că o floare este cel mai frumos cadou care poate fi dat unei femei, indiferent de vârsta ei. De acest lucru m-am convins de-a lungul vieții mele. Important este să știi, de fapt să te pricepi, să alegi floarea potrivită pentru femeia și momentul respectiv. Dar cel mai important este să cunoști ce floare iubește mai mult femeia respectivă.

          Am considerat excelentă idea administrației municipal rădăuțene de-a permite amplasarea unui chioșc la intrarea în piața agroalimentară de unde doritorii pot cumpăra fel de fel de flori. Ați socotit vreodată de câte ori pe an trebuie să dăruiești un buchet de flori sau, mai précis, măcar o singurtă floare? Nu veți putea ști exact niciodată.

Aici, la acest chioșc, două doamne foarte amabile au grijă ca, de îndată ce-ai trecut pragul florăriei, să te-n trebe pentru ce eveniment ai nevoie de flori. Nicodată nu vei iesi din această florărie cu mâna goală: o flaorea, un buchet de flori, un butas de trandafir, flori pentru răsădit în grădinăță, se găsesc de toate felurile.

          Simțind parcă interesul rădăuțenilor și chiar al cetațenilor din comunele limitrofe, administrația  pieții a  aprobat, și-a făcut foarte bine, să se amenajeze standuri pentru flori, de-o parte și de alta a intrării în această piață. Am admirat îndelung, în mai multe zile, pe parcursul a  șase ani, marea de culori care încadrează oamenii care intră în această piață. Florile sunt asemenea unor santinele  care veghează intrarea în piață, dar care parcă te trag de mânecă :”Ia-mă și pe mine acasă, că sunt foarte frumoasă!” Și mulți oameni cumpără flori. N-as putea să denumesc toată varietatea de flori care ți se oferă aici.

          Am admirat profesionalismul doamnelor care cresc aceste flori pentru a le vinde. Sunt clienți care schimbă trei- patru buchete de flori până se hotărăsc ce să cumpere. De fiecare dată decizia finală o iau la recomandarea acestor doamne.

          Am stat de vorbă de nenumărtate ori de vorbă cu aceste doamne. Fie că am cumpărat flori de la dânsele pentru a le dărui sau a le planta acasă, în grădină, sau a le pune în ghivece. De fiecare dată am avut parte și de sfaturi competente. Dar, când am scos blocul- notes și aparatul de fotografiat, și-au” pus lacăt la gură”. Am aflat că nu vor popularizate. Dar nici n-am avut această intenție. Vroiam doar să arăt oamenilor câtă muncă depun aceste femei pentru a ne pune în mână o floare frumoasă.

  Dar cu mine și-au găsit nașul. Nu mă puteam lăsa, mai ales că și dânsele sunt frumoase ca niște flori. Din cele culese până în acea zi, cu cele ce le-am  mai aflat, pun la dispoziția cititorilor câteva date.

          ”Vă rog să mă creedeți că sunt foarte bucuroasă atunci când clientul pleacă bucuros, nu atunci când îmi pune banii în mână. Foarte mulți revin de ani de zile după flori la mine”, mi-a spus o doamnă bucuroasă. Eu nu le consider florărese, pentru că dânsele vând flori, dar pentru că ele îngrijesc flaorea de la sădirea semințelor și până la punere florilor în mâna oamenilor, le consider adevărate artiste .

          Doar doamnei  Dorina Pricob am reusit ”să-I smulg” câteva cuvinte. ”Soțul meu a început cu florile. După mdoi ani m-am  alăturat și eu lui în această muncă. Am început cu legume și-am trecut apoi la flori pentru nbalcoane. Mușcate, petunia, crizanteme, zambile, primule, allele, precum și la flroi pentru grădină. Am învățat din experiența altora și din cărți. Am primit sfaturi și observații la care am ținut foarte mult și care m-au ajutat. La Bădeuți avem o seră de 3000 m.p, pe care-o folosim tot anul și pentru legume. Este foarte multă, dar și satisfacțiile sunt mari”.

          Eu le-am vazut pe aceste doamne, unele sunt foarte tinere, ca pe niste mesagere care dăruiesc oamenilor frumusețe prin florile pe care ni le pun la îndemână.Prin munca  ce-o prestează sunt foarte utile societății.

                        Text și foto: prof. Gh.Dolinski

Opinii privind nevoia apărării frumuseţii şi bogăţiei limbii române

de PETRU BEJINARIU, |31.07.2014|

 

Limba română, limba oficială a statului român, reprezintă elementul fundamental de identitate şi mijlocul principal de comunicare între semeni.

   Caracterizarea limbii române de la ”limba noastră-i o comoară”, “limba noastră-i numai cântec” sau limba dulce ”ca un fagure de miere” – cum spunea Mihai Eminescu – şi până la “limba noastră cea română” (sub care se desfăşoară diverse manifestări ale societăţilor culturale româneşti din regiunea Cernăuţi) reprezintă şi omagiu, şi apartenenţă, şi istorie. Despre limba română s-au făcut admirabile aprecieri. Reţinem aici ceea ce spunea Petre Ţuţea: “Limba română are toate premizele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă e posibil acest marş istoric. Dacă am fi fost un popor cotropitor…”. În evoluţia sa, limba română a ajuns să utilizeze peste 120.000 de termeni în circuitul viu al comunicării.

   Dinamica vieţii economice, sociale şi culturale, multiplicarea formelor de comunicare cu persoane din ţările vecine şi nu numai provoacă, aşa cum este firesc, schimbarea şi evoluţia continuă şi a limbii române ca organism viu. Aşa se explică faptul că tranziţia în care ne aflăm acum cuprinde şi limba română. Alături de aceste realităţi, asistăm sau participăm astăzi la coborârea ”limbii româneşti şi-a patriei cinstire” pe mai multe căi, ajungând să avem acum ”o limbă stâlcită” – cum spunea nu demult acad. Dinu C. Giurescu, deputat în Parlamentul României. “Dulcea limbă românească/A-nceput să se pocească.../Vom citi şi scrie bine/În «pocite» limbi străine” (Constantin Enescu). Cu alte cuvinte, constatăm cum limba română devine treptat agramată, vulgarizată, urâtă. Fără a detalia, voi face doar câteva enunţuri care pot fi comentate ori combătute cu argumente, ceea ce m-ar bucura mult, mai ales dacă n-aş avea dreptate! Utilizarea cu un sens sau într-un context inadecvat a unor cuvinte fie din dorinţa unor vorbitori de a ”inova” limba română, fie din necunoaşterea ei reprezintă realităţi frecvente. Prima realitate constă în aducerea în vorbirea curentă şi apoi în scris a unor cuvinte ori sintagme străine limbii române sau utilizate greşit de felul: ”locaţie, week-end, on-line, OK, piersică gustăcioasă, brânză bunăcioasă, marea ieşeală, brandul de ţară, branconaj, cărţile care le-am cumpărat, fără doar şi poate, şi-a adus aportul, un giob, super, chestie, fiţă, mişto, naşpa…”, începerea propoziţiei sau a frazei cu ”deci” etc. Procedează astfel oamenii care au lucrat sau lucrează în afara ţării sau cei care călătoresc prin diferite ţări europene şi nu numai. O mai fac cei care vor să demonstreze că au devenit intelectuali şi cunoscători de limbi străine sau cei care vor să fie ironici (dar care nu sunt percepuţi astfel).

    Dacă te opreşti în faţa unor societăţi comerciale, mai mari sau mai mici, cu mare frecvenţă vei observa firme despre care consider că ar trebui să aibă scrisă şi traducerea: ”Sc Real Tour SRL”; ”Violand deutsche mode”; “Ma Cherie”; “Lido Shoes”; “Western union”; “All Shoes”; ”Speed transport”; ”Club Jack”; ”Trendy”; ”Stanleybet”; “Cetebe”; ”SC Wikinana SRL”, ”Rad” etc. Astfel de firme întâlnim şi în multe localităţi rurale. Multe maşini au înscrise pe ele tot felul de cuvinte care ar necesita, de asemenea, traducerea. În oraşele mari, judecând după astfel de firme, nu mai suntem de mult în România. Ne supărăm, pe bună dreptate, doar când sunt arborate steagurile secuieşti! Dar astfel de afişe în limbi străine şi cu simboluri străine nu înseamnă tot înstrăinare şi renunţarea la elementele de identitate românească? Mă surprinde lipsa de reacţie a autorităţilor locale şi centrale, deoarece nu cunosc nicio reglementare din obligaţiile asumate de români privind integrarea europeană în domeniul limbii române! În mass-media se exprimă frecvent şi mulţi oameni politici şi persoane publice. Este firesc, deoarece ne reprezintă şi ne/îşi promovează interesele. De multe ori însă unii dintre ei se exprimă agramat, fără a face acordul corect între subiect şi predicat şi cu tot felul de cuvinte ”înţelepte” sau ”preţioase”. Cele mai multe dificultăţi în exprimare le provoacă unora pluralul cuvintelor, începând cu pluralul substantivului neutru ”succes” („succesuri”), care a devenit simbolul deteriorării limbii române.

Şcolile, şi cu deosebire şcolile gimnaziale, au datoria cultivării şi promovării până la detalii a limbii române.      Odată cu învăţarea corectă a limbii şi literaturii române, avem datoria interiorizării limbii române, care trebuie să devină parte a lăuntricităţii fiecărui cetăţean român; iar cetăţenii minorităţilor naţionale – maghiari, ucraineni, bulgari, germani, poloni, ruşi, chinezi etc. – trebuie să fie îndemnaţi şi determinaţi să cunoască limba oficială a statului în care muncesc şi trăiesc. Instituţiile de cultură – biblioteci, case de cultură, cămine culturale, muzee, teatre etc. – au importante datorii privind cultivarea şi promovarea limbii române. Readucerea copiilor şi tinerilor în bibliotecile şcolare, comunale şi orăşeneşti şi stimularea, pe căi specifice, a cititului cărţii în locul citirii internetului reprezintă una din direcţiile prin care putem promova limba şi literatura română. Conlucrarea şcolilor şi a instituţiilor culturale cu organizaţiile culturale neguvernamentale este o altă direcţie prin care putem pune în valoare limba română autentică. Dăm drept exemplu Societatea pentru   Cultura şi Literatura Română în Bucovina, care pregăteşte şi desfăşoară activităţi de interes, atractive şi cu o bună participare, inclusiv adresate tinerilor din Bucovina istorică.

Rămâne de actualitate ceea ce spunea Ienăchiţă Văcărescu: “Las vouă moştenire/Creşterea limbii româneşti/Ş-a patriei cinstire”. Şi tot de mare actualitate sunt învăţarea, respectarea şi interiorizarea limbii române.

Munca- grea, dar mierea-i dulce

                       

                                                                                       30 iulie 2014

                                

         Stupăritul, după cum cunoaște toată lumea, este una din cele mai vechi îndeletniciri ale omului. Este o meserie curată,  interesantă, bănoasă și nu prea, dar foarte interesantă. În plus, oarecum ca un disconfort, cere și mai multe sacrificii.

Nu întâmplător, stuparii ( apicultorii), pe care i-am cunoscut de-alungul anilor în Arbore, și-au fost destui, erau oameni calmi, buni gospodari, tobă de carte despre albine și viața lor și, ce este mai important, buni la inimă. Cred că și din această cauză s-au înțeles așa de bine cu albinele.

         M-a contrariat existența în Arbore a toponimului ”Prisacuță” (prisacă=stupină). În partea de vest a satului nostru, între Arbore și Clit, este un loc destul de plat, pe malul drept al pârâului Clit.  Acum este plin de tufărișuri, o parte, iar o parte este teren agricol. Cei mai bătrâni din sat mi-au spus că acolo, cu mulți ani în urmă, au auzit de la  bunicii lor, era o mare prisacă (stupină). De-atunci i-a rămas locului acest nume. În zonă erau fânețe întinse, nici vorbă de teren agricol.

         De mulți ani nu întâlnesc în piața din Arbore oameni care vând miere de albine și nu știam de ce. Cunoșteam  că mulți dintre stuparii arboreni au trecut la cele veșnice , dar era normal să fie și urmași de-ai lor. M-am dumirit de ce nu veneau cu miere în târg după ce-am stat de vorbă cu ei. ”Oricâtă miere am avea este pentru consumul familiei , al rudelor și al prietenilor. Nu mergem cu ea în piață s-o vindem” (Dumitru Lupu). Mi-am reamintit de doi stuperi renumiți care mai trăiau: Dumitru Lupu, zis ”Orez” și Alexandru Ruști, zis ”Avrinte”. Și, cum  frumoasa vreme de vară mă îmbia la drumeție, am plecat să-i vizitez. I-am găsit acasă, am stat de vorbă cu ei și, Doamne, Doamne, multe lucruri au avut să-mi spună! Și, ce-i mai important, le-am răscolit amintirile.

         La cei 94 de ani ai săi nea Mitică se ține foarte bine. Doar bățul pe care-l poartă îi trădează vârsta. În rest: falnic ca un  stejar, drept ca o lumânare, cu zâmbetul mereu pe buze, gata să-ți arunce o glumă sau să-ți facă o șotie.. Doamne, ce memorie are!

         ”Am lucrat întâi în echipa de construcții a CAP Arbore. La albine am ajuns cam forțat. La 17 ani am lucrat la ferma pomicolă Boraș ( Giurgiu).

 Acolo m-am dat pe lângă stuparul fermei, pe care-l ajutam din când în când și, pe nesimțiete, i-am furat meseria. I-am spus șefului că vreau să liucerz la stupină și el m*a lăsat. Atunci la noi numai Avrinte, tata lui Alexandru, avea stupid. Am făcut apoi armata la jandarmi pedeștri, am făcut frontal și m-am întords teafăr acasă.

         La CAP Arbore am trecut de bunăvoie de la construcții la stupină. Eu aveam 20 de stupid și CAP avea 60. Cu timpul am juns la 80 de stupi ail or. Acum eu am acasă 57 de stupi. La noi în zonă se strânge miere de salcâm , de tei, de floarea- soarelui și polifloră ( trifoi, lucernă și alte plante de câmp care cresc prin fânețele noastre). Să știți c-am urmat școala apicolă din cadrul casei agronomului de la Șcheia. Între anii 1970 și 1088 am fost în fiecare an în pastoral la Tîrgu Bujor ( salcâmI) ,la hanul Conachi ( salcâm II) și la Pădurea Cocoșului în Dobrogea ( tei). Ce păduri de tei sunt pe-acolo ! Teiul este de  mai multe feluri: fluturalnic, argintiu și cu frunza lată.

         Dacă este un an foarte bun, o familie de albine îți dă până la 40 de kg de miere. Dar în anii ploioși nu recoltezi nimic, nici pentru hrana albinelor și trebuie să le cumperi zahăr.

         Consider că trei sunt cauzele care duc ca stupăritul să fie pe la noi pe cale de dispariție: una este că statul nu sprijină pe micii apicultori ci pe acei care au sute de familii de albine , ala că erbicidele omoară albinele și alta că n-avem desfacerea asigurată. Și, dacă dacii creșteau albine încă acum peste două mii de ani, în curând noi nu vom mai crește albine.Știți că albina românească este renumită în lume?

         Din fericire am urmași foarte buni. Nicu, fiul meu, ( 61 de ani) se îngrijește de o pșrisacă de 57 de stupid. Petrică, nepotul, este allergic lsa înțepături de albine, dar Iulian, cel mai mic nepot, îmi calcă pe urme”, se fălește  nea Mitică.

         Așa se trec oamenii, am meditat eu. Ei nu sunt prea vorbăreți, nu se laudă cu ceea ce fac, și lumea nu știe pe lângă cine trece. Cumva Alexandru Ruști, zis Avrinte ( după tatăl său), este diferit față de nea Mitică. La alură și la vorbă. Nu este la fel de expansiv și pus pe șotii. Dar l-am vizitat și pe el. Înainte îl vizitam mai des, pentru că soția lui a fost prietenă cu a  mea, dar în ultimii ani ne-am văzut mai rar.

         Pe badea Alexandru l-am găsit la stupină, împreună cu distinsa sa soție. Acolo i-am și fotografiat. M-a chemat și pe mine lângă stupi ca să-i pot vedea albinele la lucru, dar… mai bine să fiu mai departe, pentru că albinele simt oamenii străini și-atunci.... Am redescoperit același om suferind, ca și iubita sa soție, necăjit că în acest  an albinele nu i-au dat aproape nimic. Dar nu și-a pierdut nădejdea : ”Bunul Dummnezeu are grijă de toate” , a suspinat el. ”Poate la anul…” Am stat la taifas pe prispa casei și, din vorbă în vorbă, fără să-i cer ceva anume să-mi spună, am aflat ce-am vrut.Nu s-a supărat că

l-am întrebat aceleași lucruri ca în alte dăți.

         ”Tatăl meu, Avrinte, a fost cel mai mare stupar din sat. El a-nvățat meserie de la tata mamei mele și eu de la el. Atunci mi-am făcut ucenicia. Înainte de război tata avea 80 de stupi. Plecând în evacuare a împărțit stupii la trei case, cu speranța că vor scăpa o parte din ei. Dar rușii au dat foc caselor și au ars toți stupii. Tata a lucrat la stupina prefectului de Botoșani și-acesta i-a dat  două roiuri, tata înmulțindu-le.  Am avut și mai mulți stupi, acum am doar 20 pentru că nu-i pot îngriji pe mai mulți.

         Lurențiu, fiul meu, a făcu ucenicia la mine. Are 10 stupi. Va fi un stupar foarte bun. Am și-un ginere la Solca, tot mare stupar. Are o stupină cu 900 de fmilii. Dar este și foarte bine dotat: și-a adus pavilionane din Germania, putând încărca urgent stupii pe ele și să plece în pastoral. ”

         Ne-am despărțit cu părere de rău, dar mai bogat cu…un borcan de miere. Nu i-am putut refuza. Ei nu concep să pleci acasă de la el cu mâna goală. Păcat că la mine nu are cine mânca mierea. Dar se va bucura foarte mult de ea iubita mea nepoată.

         Îmi fac o datorie de onoare de-ai menționa cu acest prilej pe vestiții stupari arboreni, plecați la Domnul: Vasile Irimescu ( poreclit Magan),Trifan Sturzu (Bocăneț), Gheorghe Cupșan (Murgu), Ion Sturzu(a Sturzoaiei),Vasile Maxim (Gălbenuș), Nistor Leonte (Ciupercă), Toader Iliese ( a Hoati) și Gheorghe Cupșan ( a Cupșăniței).

Și , pentru a vă demonstra că vița apicultorilor arboreni ( stuparilor) nu se stinge, ci merge mai departe, menționez și pe alții care astăzi  practică această meserie…dulce: Ion și Viorel Irimescu (Magan) Gheorghe Cupșan, profesorul Gheorghe Leonte

         Am mai dprins din dicuția purtată că stuparii muncesc în condiții vitrege. Plouă, tună, trăsnește, e frig, e prea cald, tu trevbuie să stai cu albinele și să ai grijă de ele. Iarna le asiguri mâncare, verifici din  când în când stupii… iar în pastoral stai cu lunile departe de casă.De multe ori nu auzi vorbă omenească zile și săptămâni întregi, de-ți țiuie urechile de singurătate. E greu, e tare greu, dar, dacă-ți place… și, mai ales, dacă iubești albinele… totul este ușor.

                                                       Profesor Gheorghe Dolinski

Munca- grea, dar mierea-i dulce

                                                                                                    

   30 iulie 2014

                               

         Stupăritul, după cum cunoaște toată lumea, este una din cele mai vechi îndeletniciri ale omului. Este o meserie curată,  interesantă, bănoasă și nu prea, dar foarte interesantă. În plus, oarecum ca un disconfort, cere și mai multe sacrificii.

Nu întâmplător, stuparii ( apicultorii), pe care i-am cunoscut de-alungul anilor în Arbore, și-au fost destui, erau oameni calmi, buni gospodari, tobă de carte despre albine și viața lor și, ce este mai important, buni la inimă. Cred că și din această cauză s-au înțeles așa de bine cu albinele.

         M-a contrariat existența în Arbore a toponimului ”Prisacuță” (prisacă=stupină). În partea de vest a satului nostru, între Arbore și Clit, este un loc destul de plat, pe malul drept al pârâului Clit.  Acum este plin de tufărișuri, o parte, iar o parte este teren agricol. Cei mai bătrâni din sat mi-au spus că acolo, cu mulți ani în urmă, au auzit de la  bunicii lor, era o mare prisacă (stupină). De-atunci i-a rămas locului acest nume. În zonă erau fânețe întinse, nici vorbă de teren agricol.

         De mulți ani nu întâlnesc în piața din Arbore oameni care vând miere de albine și nu știam de ce. Cunoșteam  că mulți dintre stuparii arboreni au trecut la cele veșnice , dar era normal să fie și urmași de-ai lor. M-am dumirit de ce nu veneau cu miere în târg după ce-am stat de vorbă cu ei. ”Oricâtă miere am avea este pentru consumul familiei , al rudelor și al prietenilor. Nu mergem cu ea în piață s-o vindem” (Dumitru Lupu). Mi-am reamintit de doi stuperi renumiți care mai trăiau: Dumitru Lupu, zis ”Orez” și Alexandru Ruști, zis ”Avrinte”. Și, cum  frumoasa vreme de vară mă îmbia la drumeție, am plecat să-i vizitez. I-am găsit acasă, am stat de vorbă cu ei și, Doamne, Doamne, multe lucruri au avut să-mi spună! Și, ce-i mai important, le-am răscolit amintirile.

         La cei 94 de ani ai săi nea Mitică se ține foarte bine. Doar bățul pe care-l poartă îi trădează vârsta. În rest: falnic ca un  stejar, drept ca o lumânare, cu zâmbetul mereu pe buze, gata să-ți arunce o glumă sau să-ți facă o șotie.. Doamne, ce memorie are!

         ”Am lucrat întâi în echipa de construcții a CAP Arbore. La albine am ajuns cam forțat. La 17 ani am lucrat la ferma pomicolă Boraș ( Giurgiu).

 Acolo m-am dat pe lângă stuparul fermei, pe care-l ajutam din când în când și, pe nesimțiete, i-am furat meseria. I-am spus șefului că vreau să liucerz la stupină și el m*a lăsat. Atunci la noi numai Avrinte, tata lui Alexandru, avea stupid. Am făcut apoi armata la jandarmi pedeștri, am făcut frontal și m-am întords teafăr acasă.

         La CAP Arbore am trecut de bunăvoie de la construcții la stupină. Eu aveam 20 de stupid și CAP avea 60. Cu timpul am juns la 80 de stupi ail or. Acum eu am acasă 57 de stupi. La noi în zonă se strânge miere de salcâm , de tei, de floarea- soarelui și polifloră ( trifoi, lucernă și alte plante de câmp care cresc prin fânețele noastre). Să știți c-am urmat școala apicolă din cadrul casei agronomului de la Șcheia. Între anii 1970 și 1088 am fost în fiecare an în pastoral la Tîrgu Bujor ( salcâmI) ,la hanul Conachi ( salcâm II) și la Pădurea Cocoșului în Dobrogea ( tei). Ce păduri de tei sunt pe-acolo ! Teiul este de  mai multe feluri: fluturalnic, argintiu și cu frunza lată.

         Dacă este un an foarte bun, o familie de albine îți dă până la 40 de kg de miere. Dar în anii ploioși nu recoltezi nimic, nici pentru hrana albinelor și trebuie să le cumperi zahăr.

         Consider că trei sunt cauzele care duc ca stupăritul să fie pe la noi pe cale de dispariție: una este că statul nu sprijină pe micii apicultori ci pe acei care au sute de familii de albine , ala că erbicidele omoară albinele și alta că n-avem desfacerea asigurată. Și, dacă dacii creșteau albine încă acum peste două mii de ani, în curând noi nu vom mai crește albine.Știți că albina românească este renumită în lume?

         Din fericire am urmași foarte buni. Nicu, fiul meu, ( 61 de ani) se îngrijește de o pșrisacă de 57 de stupid. Petrică, nepotul, este allergic lsa înțepături de albine, dar Iulian, cel mai mic nepot, îmi calcă pe urme”, se fălește  nea Mitică.

         Așa se trec oamenii, am meditat eu. Ei nu sunt prea vorbăreți, nu se laudă cu ceea ce fac, și lumea nu știe pe lângă cine trece. Cumva Alexandru Ruști, zis Avrinte ( după tatăl său), este diferit față de nea Mitică. La alură și la vorbă. Nu este la fel de expansiv și pus pe șotii. Dar l-am vizitat și pe el. Înainte îl vizitam mai des, pentru că soția lui a fost prietenă cu a  mea, dar în ultimii ani ne-am văzut mai rar.

         Pe badea Alexandru l-am găsit la stupină, împreună cu distinsa sa soție. Acolo i-am și fotografiat. M-a chemat și pe mine lângă stupi ca să-i pot vedea albinele la lucru, dar… mai bine să fiu mai departe, pentru că albinele simt oamenii străini și-atunci.... Am redescoperit același om suferind, ca și iubita sa soție, necăjit că în acest  an albinele nu i-au dat aproape nimic. Dar nu și-a pierdut nădejdea : ”Bunul Dummnezeu are grijă de toate” , a suspinat el. ”Poate la anul…” Am stat la taifas pe prispa casei și, din vorbă în vorbă, fără să-i cer ceva anume să-mi spună, am aflat ce-am vrut.Nu s-a supărat că

l-am întrebat aceleași lucruri ca în alte dăți.

         ”Tatăl meu, Avrinte, a fost cel mai mare stupar din sat. El a-nvățat meserie de la tata mamei mele și eu de la el. Atunci mi-am făcut ucenicia. Înainte de război tata avea 80 de stupi. Plecând în evacuare a împărțit stupii la trei case, cu speranța că vor scăpa o parte din ei. Dar rușii au dat foc caselor și au ars toți stupii. Tata a lucrat la stupina prefectului de Botoșani și-acesta i-a dat  două roiuri, tata înmulțindu-le.  Am avut și mai mulți stupi, acum am doar 20 pentru că nu-i pot îngriji pe mai mulți.

         Lurențiu, fiul meu, a făcu ucenicia la mine. Are 10 stupi. Va fi un stupar foarte bun. Am și-un ginere la Solca, tot mare stupar. Are o stupină cu 900 de fmilii. Dar este și foarte bine dotat: și-a adus pavilionane din Germania, putând încărca urgent stupii pe ele și să plece în pastoral. ”

         Ne-am despărțit cu părere de rău, dar mai bogat cu…un borcan de miere. Nu i-am putut refuza. Ei nu concep să pleci acasă de la el cu mâna goală. Păcat că la mine nu are cine mânca mierea. Dar se va bucura foarte mult de ea iubita mea nepoată.

         Îmi fac o datorie de onoare de-ai menționa cu acest prilej pe vestiții stupari arboreni, plecați la Domnul: Vasile Irimescu ( poreclit Magan),Trifan Sturzu (Bocăneț), Gheorghe Cupșan (Murgu), Ion Sturzu(a Sturzoaiei),Vasile Maxim (Gălbenuș), Nistor Leonte (Ciupercă), Toader Iliese ( a Hoati) și Gheorghe Cupșan ( a Cupșăniței).

Și , pentru a vă demonstra că vița apicultorilor arboreni ( stuparilor) nu se stinge, ci merge mai departe, menționez și pe alții care astăzi  practică această meserie…dulce: Ion și Viorel Irimescu (Magan) Gheorghe Cupșan, profesorul Gheorghe Leonte

         Am mai dprins din dicuția purtată că stuparii muncesc în condiții vitrege. Plouă, tună, trăsnește, e frig, e prea cald, tu trevbuie să stai cu albinele și să ai grijă de ele. Iarna le asiguri mâncare, verifici din  când în când stupii… iar în pastoral stai cu lunile departe de casă.De multe ori nu auzi vorbă omenească zile și săptămâni întregi, de-ți țiuie urechile de singurătate. E greu, e tare greu, dar, dacă-ți place… și, mai ales, dacă iubești albinele… totul este ușor.

 

                                                       Profesor Gheorghe Dolinski