Judetul Ismail

Plasa Fantana Zanelor

 

Seara magica sireteana

                                                                                                                        

                                                                                                 28 mai 2012                                            

            Respectând buna tradiţie statornicită în peste 20 de ani de activitate, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, a organizat, cu sprijinul filialei şi a organelor locale din oraşul Siret o seară culturală deosebită. Genericul acţiunii, după părerea mea, a fost unul foarte bine ales: „Spaţiul cultural bucovinean- oraşul Siret”.

Participanţi au fost cadre didactice, funcţionari şi elevi ai colegiului tehnic din localitate. În orice caz, organizatorii au mobilizat foarte multe persona, sala de şedinţe a primăriei fiind plină.

            Cuvinte de salut au rostit domnii Adrian Popoiu, primarul localităţii, Mihai Mihăiescu- Aniuk, directorul casei de cultură şi Florin Creţu, preşedintele filialei locale a SCLRB.

            Domnul Petru Bejinariu, moderatorul acţiunii, a prezentat o sinteză a acţiunilor desfăşurate în zonă în zilele anterioare, acţiuni închinate sărbătoririi a 150 de ani de la înfiinţarea SCLRB şi-a dat startul prezentării comunicărilor.

            Domnul Florin Creţu, preşedintele filialei locale, a prezentat evoluţia învăţământului siretean de la înfiinţarea sa din secolul al XV-lea şi până la actualul colegiu tehnic cu numele de „Laţcu Vodă”. Date foarte interesante, culese printr-o muncă asiduă şi grea în bilbiopteci şi arhive.

            Despre personalitatea poetului Ilie Cojocaru, siretean de obârşie,a vorbit în cuvinte alese doamna Corina Călinescu, învăţătoare, care a presărat intervenţia sa cu frumoase versuri din creaţia poetului.

            Simion Reli, un distins om de cultură siretean, a fost evocat, într-o comunicare foarte bine documentată, de doamnele Cristina Ciobanu şi Lica Daneliuc, bibliotecare la biblioteca orăşenească „Teodor Ştefanelli” din Siret.

            Aşa cum ne-a obişnuit de mult timp, domnul profesor Frantz Pieszckock de la Şcoala „Petru Muşat” a prezentat monografia satului Mănăstioara. Lucrare complexă, documentată şi temeinic argumentată. Prezentartea a fost pigmentată şi cu întâmplări hazlii din perioada  în care a realizat monografia.

            Profesorul Luca Bejinariu a evocat activitatea culturală sireteană desfăşurată de-a lungul timpului numind oraşul Siret cu „ vatră de cultură românească”. Iarăşi , auditoriul a aflat o serie de lucruri inedite despre oraşul Siret, lucruri care pot fi descoperite numai de un cercetător împătimit ca domnul profesor.

            Muzeograful Dorel Ursachi a făcut o prezentare succintă a muzeului siretean şi a activităţii desfăşurate în cadrul lui punctând, mai ales, ce şi-au propus să facă în perioada următoare pentru îmbunătăţirea şi extinderea lui.

            Am prezentat modul în care istoria Bucovinei, această provincie istorică, este regăsită în filatelia şi în numismatica românească. Comunicarea a fost ilustrată cu planşe color, pe care erau reprezentate emisiunile de mărci poştale respective, planşe care-au fost împărţite  participanţilor. Domnul Petru Bejinariu a semnalat apariţia numărului aniversar, sub formă de carte, a revistei „Septentrion”, organul de presă al SCLRB, îndemnând publicul să-şi procure această carte din care vor afla lucruri foarte interesante despre istoricul Societăţii, dar şi despre Bucovina istorică.

            În finalul activităţii profesorul Florin Creţu a propus ca, în una din acţiunile viitoare, să organizăm un simpozion în care să evocăm figura poetului Nicodim Iţcuş, a cărui activitate este legată şi de oraşul Siret. A fost fixată şi data desfăşurării acestui simpozion  şi s-au promis lectori de la nivelul Societăţii.

            Doamnele bibliotecare au invitat participanţii vă vizioneze şi expoziţia de carte cu volume scrise despre Bucovina sau de scriitori bucovineni, care a fost deschisă în localul bibliotecii orăşeneşti.

                                                                         Priof. Gh.Dolinski

Ziua culturii arborene

                                                                                                            25 mai 2012

            Sunt sigur că nu există localitatea în zona noastră care să nu se mândrească, aşa cum ştie românul , cu iluştrii înaintaşi. Unii dintre ei ajunşi chiar pe cele mai înalte culmi al ştiinţei, culturii, sportului sau vieţii sociale.. Iar faptele lor, puse în slujba comunităţii, ţinutului sau chiar a ţării, acolo unde este cazul, e necesar să fie cunoscute azi şi mâine.

            M-am bucurat enorm când am aflat că asemenea manifestări comemorative se organizează în toate comunităţile din zona  Bucovinei istorice, având chiar cinstea şi mândria de-a fi participat la unele dintre ele.

            În vara anului 2011 a fost organizată la Arbore ediţia I-a a „Zilei culturii arborene”, manifestare în cadrul căreia au fost comemoraţi trei personalităţi ale comunei cu care se mândresc arborenii: pictorul Şerban Rusu- Arbore, universitarul şi scriitorul Stelian Gruia şi Toader Hrib, ctitorul muzeului istoric şi etnografic care i-a purtat numele.

                 Domnul profesor Petru Bejinariu, rectorul Universităţii de vară „Ion Nistor” a SCLRB, moderatorul acţiunii, a deschis lucrările ei. A prezentat şi o scurtă informare despre acţiunile organizate în zilele anterioare la Rădăuţi şi la Siret. A prezentat programul acţiunii de la Arbore şi a dat cuvântul celor planificaţi pentru a prezenta comunicări.

            Succint, domnul inginer Mircea Irimescu, preşedintele SCLRB, a prezentat  participanţilor care-a fost scopul înfiinţării acestei societăţi şi ce-a făcut Societatea pentru oamenii Bucovinei istorice. A pus accent pe modul în care aceasta a reuşit să educe oamenii locului pe linia gospodăririi satelor şi planificarea muncii în cadrul familiilor ţărăneşti bucovinene. A prezentat şi modul în care au fost ajutaţi copiii bucovinenilor să pleca la studii şi ce personalităţi bucovinene s-au ridicat de pe acest pământ istoric. A îndemnat oamenii să se înscrie şi să activeze în cadrul acestei societăţi.

            Despre familia marelui logofăt Gavril Trotuşanu, ctitorul bisericii cu hramul „ Duminica tuturor Sfinţilor” din Părhăuţi, ruda pârcălabului Luca Arbure, ctitorul bisericii cu hramul „Tăierea capului Sf. Ion Botezătorul” din  Arbore, a vorbit profesorul Mihai Bocancea din Părhăuţii Sucevei. Participanţii au avut prilejul să mai afle lucruri foarte interesante despre biserica din satul lor. Domnul Bocancea a prezentat şi cartea lui, scrisă împreună cu preotul satului, despre viaţa marelui logofăt Trotuşanu şi biserica satului Părhăuţi.

            Continuând pe-aceeaşi linie, preotul Nicolae Cârdei, parohul bisericii cu hramul „Sfânta treime” din Arbore, a prezentat istoricul acestei biserici care-şi va sărbători centenarul în luna august a.c. Şi aici preotul a venit cu o serie impozantă de date despre  cât de greu a fost construită această biserică, care a aşteptat 4 ani ( din 1908 până-n anul 1912 ) pentru a putea fi târnosită.

            Domnul profesor Luca Bejinariu a prezentat o comunicare despre publicaţiile care au fost înfiinţate de către Societatea pentru cultură şi rolul lor în educarea bucovinenilor din acea perioadă. A prezentat şi cărturarii vremii care au semnat articole în aceste publicaţii.

            În cuvinte alese şi emoţionate  învăţătoarea Liliana Ursan a vorbit despre personalitatea lui Teodor Câmpan, renumitul fizician care-a plecat în lume de pe meleagurile arborene. A punctat şi faptul că distinsa lui soţie a fost o renumită matematiciană, al cărui nume îl poartă un concurs actual de matematică.

            Figura lui Gheorghe Buliga, zis „Bocu”, ca mesager al jocului popular bucovinean, a fost evocată de învăţătoarea Iulia Ciobîcă. Participanţii au avut prilejul să afle alte lucruri inedite din activitatea culturală de excepţie a acestui om deosebit. De reţinut este faptul c-a înfiinţat formaţia de jocuri bărbăteşti din Arbore, pe care a condus-o timp de peste 60 de ani.

            Plaiurile arborene au mai dat o personalitate aleasă, în persoana lui Gherasim Buliga, tot din familia lui Bocu. El a fost un student strălucit, apoi profesor la licee din Cernăuţi şi Suceava. S-a născut în anul 1849 şi-a ieşit la pensie în anul 1901. A fost autor de manuale şcolare şi-a tradus din clasici. A fost profesor de limba română, limba latină şi limba germană. De menţionat este faptul c-a fost primul preşedinte al Asociaţiei studenţeşti „Arboroasa”.  Într-adevăr, în premieră, arborenii au aflat lucruri interesante şi despre această personalitate a arborenilor.

            În ziua acţiunii, la Arbore a fost lansat la poşta din comună un plic omagial, iar toată corespondenţa prezentată la oficiul poştal a fost obliterată cu o ştampilă specială de poştă. Într-o mică expoziţie filatelică au fost prezentate exponate filatelice sub genericul „Arc peste veacuri”. Au expus tineri filatelişti din Lieşti (Galaţi), Rădăuţi, Horodnic de Jos şi Arbore.

            Cum se obişnuite la o comemorare, participanţii au primit şi cornuri în memoria acestor iluştri înaintaşi. Demn de semnalat este faptul că participanţii au solicitat să se facă o fotografi de grup, care să rămână în arhiva societăţii, lucru realizat.

                                                         Prof. Gh.Dolinski

NORMAN MANEA

Scriitorul Norman Manea (76 de ani) descrie marile provocări ale unei vieţi marcate de un continuu exil.

Norman Manea zâmbeşte cald şi primitor. E, întrucâtva, mulţumit. Vine destul de rar în România, dar, atunci când vine, e asaltat de prieteni, de ziarişti, de televiziuni. De-aţi şti ce forfotă e în hotelul care-l găzduieşte, căci sunt multe întrebări nerostite aici, sunt multe nedumeriri şi fiecare ar vrea să stea la poveşti şi să-l descoasă pe scriitor, să ştie mai mult decât stă scris între copertele cărţilor sale. „Am venit pentru huligan", spune o cunoscută doamnă, angajată în jurnalismul cultural autohton („Întoarcerea huliganului" este titlul unuia dintre volumele lui Norman Manea). Iar „huliganul" o primeşte şi zâmbeşte receptiv pentru o fotografie neanunţată. Azi, Norman Manea este ospitalier într-o ţară care l-a condamnat, demult, să uite acest cuvânt firesc: „acasă".

„Weekend Adevărul": Familia dumneavoastră a fost deportată în Transnistria în 1941, când aveaţi doar 5 ani. Cum percepe un copil această ruptură, acest exil?

Norman Manea: E forţat să realizeze, pentru că e şocat. E scos dintr-un mediu protector, familiar - în cazul meu, extrem de afectuos - şi plonjează brusc într-o oroare, în braţele zmeului din basme. E năuc, nu înţelege exact de ce şi cum. Îşi dă seama că, în vagonul acela de vite, unde e îngrămădit, toţi sunt evrei. Unii şi vorbesc o altă limbă. Primul meu contact cu limba idiş a fost în lagăr, pentru că la mine în casă se vorbea româneşte. Dintr-o dată, m-am trezit într-un alt univers. N-am realizat că e doctrina nazistă, ce ştiam eu atunci!? Dar am realizat că am fost aruncat în beznă. Acţionau instinctele, nu conştiinţa. Acţionau frica, foamea, frigul. Deşi părinţii au făcut totul ca să supravieţuiesc şi să nu mă afecteze, am realizat dezrădăcinarea.

Prima despărţire: doica Maria, creştina.

Maria a înfruntat primejdii extraordinare. A fost o sfântă, un om formidabil. Ea a făcut sacrificii mari. S-a considerat - şi chiar era! - un membru al familiei. A vrut să plece cu noi în lagăr, dar au smuls-o din vagon înapoi soldaţii. Pentru mine, ea este o amintire extraordinară şi cea mai bună posibilă a României. Ea a fost luată de bunicul meu ca o fetiţă de ţăran orfană. La Bucureşti, când eram deja un om relativ matur şi ea îmbătrânea, am întrebat-o: „Maria, ai mai face? Te-ai mai sacrifica?". Mi-a zis: „Nu ştiu. Dar cea mai fericită perioadă din viaţa mea a fost în casa voastră". Maria avea cheile de la toate lacătele, avea banii noştri. Când noi am fost deportaţi, a scris rudelor noastre din Regat, a colectat bani de la ei, ca să vină la noi, în lagăr. Era naivă, dar foarte bine intenţionată. Voia să ne salveze! Dacă există un simbol românesc pozitiv de neuitat pentru mine, ea este.

Portrete ale lui Norman Manea, din copilărie până la maturitatea scriitorului   Fotografii: arhivă personală

Cum arăta Maria?

Era şatenă, era foarte, foarte frumoasă. Şi aici nu-i doar imaginaţia unui copil îndrăgostit de o tânără femeie care îl iubea şi care îl adora. Eu eram dus foarte des la fotograf, că eram şi eu un băieţel drăgut. E, fotograful acesta era îndrăgostit lulea de Maria. El mă alinta pentru că voia să intre în graţiile ei, deşi ea nu-i împărtăşea sentimentele. Ea era curtată şi de ofiţeri români, şi de ofiţeri germani. Când am revăzut-o, se schimbase. Trecuse prin multe, a fost distrusă şi ea tot de comunism.

S-a căsătorit cu un activist de partid...

Maria devenise şi ea atrasă de politică. Soţul ei, fost birjar, un om cumsecade, cu o inteligenţă medie, de om simplu, bine intenţionat, nu s-a priceput la toate maşinaţiile care trebuiau făcute într-un corp de partid. Aşa că a fost repede marginalizat, a devenit beţiv.

V-aţi întors în '45 în România, după care a venit o perioadă de foamete mare. S-a resimţit în familia dumneavoastră?

Noi nu aş zice că am suferit foarte mult în perioada aceea. Trecuserăm deja prin foamete, prin tot. După întoarcere, nu-mi amintesc să fi suferit foarte acut de foametea din '46. Eram la Rădăuţi atunci, pentru mine au fost doi ani de fericire absolută, am regăsit graiul, şcoala, aveam multe grădini, era o atmosferă de exaltare după război, lumea reînvia, speranţele reînviau, aşa, naive, cum erau ele. Rădăuţi este o zonă cu păşuni, cu vaci, cu oi, cu brânză, lapte şi unt. România plătea despăgubiri de război ruşilor, se trimiteau vaci, cai. Tatăl meu îşi găsise serviciu acolo, lucra drept contabil. Deşi părinţii mei erau total apolitici şi nici nu erau interesaţi, pentru familia mea, în primii ani de după război, retorica Partidului Comunist era extrem de atractivă. Promisiunea era imensă şi idilică: toţi vom fi fericiţi, vom fi egali, nu se vor mai întâmpla lucrurile care s-au întâmplat.

Când s-a schimbat această percepţie?

Relativ repede, pe la 16 ani. Comparaţia între discurs şi realitate devenise frapantă, contradictorie. Era un contrast foarte puternic. Dacă nu erai tâmpit şi nici nu urmăreai o carieră politică îţi puteai da seama că una e ce se spune şi alta e realitatea. Şi că nu ai voie să conteşti ceea ce se spune. Era o făţărnicie, era pasul care se făcea de obicei între utopie şi teroare. Era teroarea făţărniciei şi a minciunii. Un copil, un adolescent, un tânăr e foarte sensibil la asta, el simte, pentru că e mai liber, fără obligaţii. M-am desprins cu dezamăgire de comunism, dar m-am desprins la timp.

Aţi ales Politehnica, facultatea ştiinţelor exacte, condus de aceste provocări?

A fost unul dintre motive. Altul a fost legat de o capcană firească: am avut nenorocul că am fost un elev bun, şi am fost bun şi la matematică. Era un fel de regulă nescrisă că băieţii mergeau la Politehnică, era un semn de masculinitate. La Filologie mergeau fetele. Din clasa mea de la Suceava, un singur băiat, foarte slab, a mers la Filologie. Se intra uşor acolo, la Politehnică era mai greu, noi am intrat 130 şi am absolvit puţin peste 20. Era şi un mod de a dovedi că eşti bărbat, şi un mod de a-ţi asigura un spate social, pentru a avea o profesie.

Aţi rămas un student bun?

Am fost student bun în primii doi ani, când erau materii teoretice. Apoi au început să vină materii descriptive şi nu m-am acomodat cu ele. Şi acum, la noi în familie, când se strică o siguranţă, soţia mea o repară. Sunt complet neîndemânatic, un inginer eşuat, deşi, practic, am făcut faţă şi am şi avansat în profesie. Ingineria a fost însă o eroare, a fost un ocol. 

"Pentru familia mea, în primii ani de după război, retorica Partidului Comunist era extrem de atractivă. ''

"Mi-a rămas în minte această imagine zguduitoare: tatăl meu, la Ierusalim, într-o casă de bătrâni, având Alzheimer, fiind îngrijit şi spălat de un tânăr german voluntar. Încerca să spele o ruşine naţională. ''

Cum i-a luat înapoi Partidul premiul Uniunii Scriitorilor

În 1984 aţi primit premiul Uniunii Scriitorilor, care v-a fost retras ulterior. Aţi primit vreo justificare?

În anii aceia, cultura, în general, şi, într-un fel, şi Uniunea Scriitorilor erau foarte suspectate de Partid. Deşi la Uniune erau foarte mulţi scriitori membri de partid. Nu înghiţeau cultura, totul li se părea ambiguu şi suspect. Premiul de literatură pe anul 1984 a fost dat în 1986, la doi ani diferenţă, ani în care nu s-a dat voie să fie acordate premii sau să se organizeze festivităţi publice. Eu am fost printre premianţi, juriul Uniunii m-a ales şi lista s-a dus către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, care era organul politic de care nu depindea Uniunea Scriitorilor, dar care avea dreptul şi ambiţia de a interveni. Au anulat acest premiu. A fost pentru prima dată, în 40 de ani de conducere ideologică a culturii, când ei au anulat un premiu dat de o organizaţie a scriitorilor care nu era „Organizaţia Legionară a Scriitorilor" sau „Organizaţia Imperialisto-Americano-Engleză a Scriitorilor", era o organizaţie românească! Eu nu mai eram în ţară, eram la Washington şi am aflat prin Radio Europa Liberă de povestea asta. Habar n-aveam. Am scris o scrisoare de protest de la Washington către preşedintele Uniunii, Dumitru Radu Popescu, cu care aveam relaţii foarte cordiale şi mi se pare şi astăzi că era un om bun şi pozitiv - din păcate, a căzut în mijloc într-o perioadă infernală şi a încercat să se adapteze. Nu mi-a răspuns. Aici s-a încheiat acest act care traducea o ostilitate deja exprimată mai ales în ultimii ani de autorităţi, de cenzură, de figurile publice, de faptul că eram urmărit, de faptul că mi se instalaseră în casă microfoane. Dumitru Radu Popescu era un scriitor foarte talentat din Cluj, care a venit la Bucureşti la conducerea Uniunii. Era autentic, dar a căzut în plasa asta de a fi conducător şi de a fi nevoit să facă tot felul de compromisuri. Înainte de a pleca, am avut o plimbare cu el prin Parcul Herăstrău, pentru a nu putea fi înregistraţi. A încercat să-mi sugereze că mă înţelege, că e de partea mea. A vrut, bănuiesc, să plec din România cu o impresie rezonabilă, că nu toţi sunt nişte monştri şi nişte lingăi.

V-aţi văzut recent dosarul la CNSAS. Ce sentimente încearcă pe cineva care-şi vede trecutul reconstituit prin ochii ostili ai altora?

Simţi că e foarte incomplet, acesta e primul lucru. Dosarul a venit întotdeauna însoţit de o scrisoare prin care sunt atenţionat că nu este complet, să nu cred că este totul, că CNSAS nu poate să-mi dea mie decât ce i se dă la rândul lui. E mai mult decât ridicol, înseamnă că există, undeva, un alt filtru, la alt nivel, care triază dosarele şi pune la dispoziţie doar o parte din acestea. Motivaţiile sunt, am înţeles, secrete militare. Dar eu n-am furat secretul bombei atomice româneşti! Există nişte pretexte, nu nişte motive reale. De ce? Nu ştiu.

Nu e firească o atitudine vindicativă?

Putem să ne referim aici la poziţia mea publică sau la sentimentele personale mai profunde. Mie nu mi se pare că scriitorul trebuie să fie în poziţie de procuror. Niciodată, el are alt rol. Cred că scriitorul are misiunea să înţeleagă. Şi pe criminal, şi pe opresor şi, în general, să înţeleagă fenomenul uman. Personal, sigur că sunt nişte amărăciuni. Nu cred că răzbunarea este o soluţie, nu cred că rezolvă nimic, te otrăveşte şi mai tare. Dacă o să conservi un resentiment în tine, devine maladiv pentru propria persoană. Sigur, se îndreaptă şi spre cel pe care-l ţinteşti, dar adăposteşti în tine o chestie rea. Trebuie să ierţi, dar trebuie şi să ţi se ceară iertare. Cei mai mulţi nu mai pot ierta, iar tu nu poţi să ierţi pentru numele lor, poţi doar pentru tine.

„Sunt român, dar rămân în vizuina lingvistică din SUA"

„Weekend Adevărul": V-aţi aflat pentru scurt timp în România. Aţi avut vreme să vizitaţi Burdujeniul, Suceava, locurile copilăriei?

Norman Manea: Am fost doar la Suceava, şi asta pentru câteva ore. Vizita a fost în mare viteză. Burdujeniul, deşi acolo m-am născut, nu a fost pentru mine un loc cu amprentă foarte puternică. Era un târguşor foarte pitoresc, mai puţin dezvoltat, nu şi mai puţin evoluat, erau ziare de peste tot, bunicul meu avea librărie şi avea cărţi de peste tot. Dar eu n-am locuit în Burdujeni, mama şi bunicii au locuit acolo. Eu am locuit la Iţcani şi, la întoarcerea din lagăr, la Suceava. În Suceava, mai există strada unde am locuit, dar nu mai există casa, există şi şcoala unde am învăţat, „Ştefan cel Mare". În urmă cu câteva zile, chiar am avut o întâlnire întâmplătoare cu câţiva elevi ai liceului. Fiecare a avut pregătită o întrebare pentru mine. Mi-au plăcut copiii aceştia foarte inteligenţi. Sper să aibă o viaţă mai bună decât am avut noi.

A rămas Bucovina, ca în cântec, un „plai cu flori" sau s-a schimbat?

Nimic nu stă pe loc şi, în general, se produce în toată lumea un amestec de populaţie. Populaţiile nu sunt statice - decât în munţi, dar nici acolo. N-aş îndrăzni să fac o caracterizare profundă şi exactă, pentru că în ultimii ani am văzut Bucovina doar din fugă. Sigur că se schimbă, se schimbă şi aspectul oraşelor, se schimbă generaţiile. Aspectul exterior este schimbat, sunt multe clădiri noi, multe hoteluri. Impresia este că nu s-a făcut rău, dar îmi revendic superficialitatea. Am stat însă de vorbă cu preşedintele Comunităţii Evreieşti din Suceava, care e şi profesor de liceu, şi care mi-a vorbit în termeni entuziaşti despre o convieţuire afectuoasă între majoritari şi minorităţi. Spre exemplu, numărul evreilor din Suceava este astăzi în jur de 60-70. Populaţie mică. Pe judeţ sunt 200. La ultimele alegeri, numărul celor care au votat pentru lista comunităţii evreieşti era de 1.200! Oameni care n-aveau niciun motiv special pentru care să voteze lista aceasta specială. Şi ăsta e un semn, există toleranţă, iar afirmarea minorităţilor este încurajată.

Exista aceeaşi toleranţă la nivelul oamenilor de rând, nu oficial, şi înainte de război sau erau aceştia, mai degrabă, influenţaţi de curentele ideologice ale vremii?

În 1941, când noi am fost deportaţi, Mişcarea Legionară, care era o mişcare extremistă, era puternică în Bucovina, în ciuda acestei convieţuiri relativ cordiale. La întoarcere, când noi, fireşte, nu am mai găsit nimic din ceea ce am lăsat, am simţit o atmosferă foarte cordială. Am avut colegi şi ucraineni, şi polonezi, şi români, şi nemţi. E drept că şi legea interzicea răbufniri naţionaliste, acestea erau chiar pedepsite. Mie mi-au displăcut aceste generalizări: evreu, român, american. Este o reducţie, e o simplificare foarte dură pentru că, până la urmă, individul contează. Nu toţi românii, nici toţi ruşii, nici evreii, nici ţiganii nu sunt la fel. Sunt oameni, sunt indivizi şi trebuie consideraţi şi judecaţi prin actele lor individuale, nu ca o masă, ca un tot omogen.

Puteţi separa, urmând un raţionament similar, Mişcarea Legionară în indivizi culpabili şi persoane nepătate?

Nu se poate separa, din păcate. Mişcarea Legionară a avut de la început o ideologie naţionalistă extremistă. Dacă vezi textele lor, cântecele lor, totul era pentru o purificare naţională agresivă. Am comparat cu islamismul agresiv, unde se vrea o omogenitate religioasă, iar în cazul românilor - una etnică. Deşi te întrebai ce se întâmplă cu românii care sunt catolici. Sunt români sau nu sunt români? Poate ştiţi textul lui Nae Ionescu, în prefaţa lui Mihail Sebastian, în care argumentează că nu poţi fi român dacă nu eşti creştin ortodox. Orice-ai face, chiar dacă te botezi, chiar dacă te converteşti, pentru că, prin definiţie, românul este creştin ortodox. Ce să spun la asta? Aş aminiti doar că Iisus n-a fost român, nici american, nici rus. El a fost un evreu, care se adresa evreilor. Şi unii dintre evrei au aderat la viziunea lui şi au întemeiat creştinismul. Cum zicea Papa Ioan Paul al II-lea, evreii sunt fraţii noştri mai vârstnici. Relaţia dintre Vechiul şi Noul Testament este profundă. Oricum, nu cred că un popor antisemit este cordial cu el însuşi. Nu cred că românii se poartă bine unii cu alţii şi numai cu evreii au probleme. S-a văzut asta foarte bine în Germania, după unificare. S-a văzut că nemţii au început să se urască unii pe alţii numai pentru că unii erau din est. De ce? Erau tot nemţi, de aceeaşi religie, de aceeaşi limbă, mai mult sau mai puţin de aceeaşi istorie.

Aţi spus mereu că sunteţi scriitor român, chiar dacă locuiţi în Statele Unite ale Americii. Există confortul financiar care vă ţine departe sau o greutate cu care aţi putea regăsi România?

Cum poate ştiţi, n-am vrut să plec, apoi am vrut să mă întorc, dar mi-a displăcut profund ce se întâmpla în România. Am considerat atunci că, dacă mă întorc, este un nou exil. Şi nu mai eram pregătit pentru un nou exil, mai ales în propria ţară, după ce, cu greutate şi cu încetineală, m-am adaptat în locul acela foarte îndepărtat şi extrem de străin mie. Deci, ăsta a fost motivul, sunt român, dar rămân în vizuina mea lingvistică acolo, în SUA.

"Mie mi-au displăcut aceste generalizări: evreu, român, american. Este o reducţie, e o simplificare foarte dură pentru că, până la urmă, individul contează.''

"N-am vrut să plec, apoi am vrut să mă întorc, dar mi-a displăcut profund ce se întâmpla în România. Am considerat atunci că, dacă mă întorc, este un nou exil.''

CV

- Membru al Academiei de Artedin Berlin
- Numele: Norman Manea
- Data şi locul naşterii: 19 iulie 1936, Burdujeni (azi, o suburbie a oraşului Suceava)
- Studiile şi cariera:
- A absolvit Universitatea „Politehnică" din Bucureşti şi a lucrat, iniţial, ca inginer hidrotehnist.
- A debutat, în 1966, în revista „Povestea Vorbii", revistă suprimată de cenzura comunistă după şase numere. Până în 1986, anul plecării din ţară, a publicat 10 volume şi a fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor (acordat şi retras în 1986). S-a bucurat însă de recunoştinţă la nivel internaţional, primind, printre altele, Bursa Guggenheim, Premiul MacArthur (supranumit „Nobelul American") sau Premiul Médicis Etranger, cel mai prestigios premiu francez pentru un scriitor în altă limbă.
- În 2006, devine membru al Academiei de Arte din Berlin. A primit titlul de Comandant oferit de Orde des Arts et des Lettres din Franţa şi Ordinul Meritul Cultural, de la preşedintele României.
- Este doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti şi al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi.
- Opera sa a fost tradusă în 20 de limbi.
- În prezent, este profesor şi writer in residence la Bard College (Washington, SUA)
- Locuieşte în: Washington

Istorie si identitate

                                                                                                                                   1 mai 2012

                                                        

                                                          ( note de lector)

            Pentru un cititor avizat, cititor care este obişnuit să citească literatură foarte bună, orice carte semnată de distinsul profesor Petru Bejinariu, este o desfătare şi aşteptată cu mare nerăbdare, dar şi cu mult interes. Interesul cititorului pentru cărţile sale se datorează numai şi numai autorului, care ne pune la dispoziţie cărţi de referinţă. Este cunoscut faptul că autorul se apleacă cu încăpăţânare asupra izvoarelor pe care la utilizează pentru a da viaţă cărţilor sale, documentarea fiind activitatea sa de căpetenie.

            Până la această dată autorul a pus la dispoziţia cititorilor 17 cărţi, care din care mai interesantă. Prima sa carte a publicat-o în anul 1974, cu un subiect din viaţa învăţământului, aceasta fiind profesiunea sa de credinţă. A trebuit să treacă exact 20 de ani până la a doua carte, iar după aceea, destul de ritmic, ne-a pus la dispoziţie încă 16 volume.

            Autorul este preocupat de-a scoate la iveală activitatea unor biologi de seamă din Bucovina ( 4 volume cu acest titlu) , la care se adaugă lucrări independente despre biologii Eugen Botezat, Ion T. Tarnavschi şi Traian I. Ştefureac , ultimul, în plus, a fost un distins pedagog, om de ştiinţă şi ocrotitor al naturii. De fapt, capitolul despre ocrotirea naturii şi-a găsit un loc foarte bun şi-na această carte.

            Un  lucru trebuie scos neapărat în evidenţă :distinsul pedagog, manager de licee, om al cetăţii, fost parlamentar, aşa cum este normal, este  foarte preocupat de problema identităţii sub toate aspectele: culturală, civică, educativă sau istorică, aşa cum este cazul şi volumului de faţă. Semnificativ este faptul că-n toate lucrările sale dă dovadă de-o profundă informare făcută timp îndelungat în arhive de orice fel sau în biblioteci, la care se adaugă şi o bogată experienţă de viaţă.

            Lucrarea de faţă este structurată în opt capitole, care din care mai interesant. În mod fericit,autorul pleacă de la „Diploma imperială a lui Franz Iozef ” şi se încheie cu capitolul „Şi mediul natural are istorie”.

            Ar fi foarte mult de vorbit de fiecare capitol în parte, pentru că, aşa cum discutat cu autorul cărţii, acestea se pot constitui în lucrări independente. Marele merit al autorului este acela c-a reuşit să le sudeze într-un  tot unitar, cititorul neobservând când autorul face trecerea de la capitol la altul ,deşi problema prezentată într-un capitol, aparent, nu are legătură cea prezentată în capitolul următor.

Studiind cartea cu atenţie, cititorul observă cu uşurinţă că este străbătută ca un fir roşu de o serie de componente ale vieţii culturale , politice şi economice din Bucovina istorică, care, aşa cum am arătat mai sus, ar putea foarte bine să fie tratate în cărţi independente.

            Întrucât spaţiul nu ne permite, să analizăm întregul volum, vom face, succint, referiri doar la unele capitole.

M-a impresionat mult capitolul referitor la Mihai Eminescu, scriitorul nostru naţional şi universal. Autorul vorbeşte, pe larg, despre participarea acestuia la Congresul studenţesc de la Putna din 14- 26 august 1871, scoţând în evidenţă meritul acestuia şi-n organizarea marii serbări populare Acolo, pe tăpşanul din faţa mănăstirii  Ciprian Porumbescu  a spus  că este mândru „ c-a  cântat întregii Dacii”.

            Distinsul profesor este foarte sigur că bucovinenii vor dăinui pe-a ceste meleaguri prin datinile, obiceiurile şi tradiţiile lor multimilenare, dar şi prin arta lor inegalabilă. În acest capitol autorul ne coboară în istoria Bucovinei ,prezentându-ne şi meritele familiei Porumbescu în împlinirea  acestui deziderat, la care se adaugă informaţii şi despre Grigore Vindereu, Epaminonda Bucevschi, Tudor Flondor, dar şi despre Toader Hrib renumitul cronicar modern de la Arbore.

            După cum îl cunoaştem din întreaga sa activitate, autorul este preocupat şi de soarta românilor de pretutindeni, dar şi despre cei care locuiesc în judeţele româneşti în care sunt minoritari. Acolo a fost în perioada în care era parlamentar şi cunoaşte foarte bine bine viaţa acestora.

            Din capitolul „Republica Moldova, nordul Bucovinei şi un nou an 1918” transpare speranţa autorului că-ntr-o zi teritoriile istorice ale României se vor uni şi toţi românii vor locui într-o singură ţară.

            Dar cred că este bine să-l las pe cititor să descopere alte lucruri foarte interesante, multe dintre ele neştiute încă de toată lumea, şi de români în special.  Avizez cititorul că această carte nu se citeşte , ci se studiază. Iar studierea ei se face numai cu stiloul în mână. Este o carte care nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui român, dar, în special ,a bucovinenilor. Iar speranţa noastră se leagă de faptul că autorul mai are în portofoliul său încă destule subiecte pe care ni le va pune la dispoziţie. Numai să aibă parte de sănătate.

                                                                                         Prof. Gh.Dolinski

                            SCLRB – 150 ani

de , |07.05.2012|

Solidari prin cultură, uniţi prin dramatic destin, legaţi prin simţire cu fraţii noştri de sânge ce trăiesc sub diferite stăpâniri, pe plaiurile lăsate moştenire de la buneii şi străbuneii noştri, pământuri stropite cu mult sânge românesc, noi, cei de astăzi, credem în puterea noastră de a dăinui şi a duce mai departe, în timp, măreţele lor înfăptuiri.

   În anul 2012 aniversăm 150 de ani de la înfiinţarea Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina – SCLRB, prilej cu care organizăm manifestări culturale de evocare: simpozioane, sesiuni solemne, adunări populare, colocvii ştiinţifice, conferinţe şi emisiuni de radio şi televiziune. Şi, dacă odinioară marii cărturari, oamenii de ştiinţă, literaţii şi actorii din vechiul Regat, din Ardeal şi din alte zone ale românismului au contribuit, cu toate puterile lor, la propăşirea întregului nostru popor, la unitatea sa spirituală şi statală, intelectualii zilelor noastre – atâţi câţi au mai rămas precum cei de demult – au datoria morală şi obligaţia de spirit şi suflet de a continua lucrarea înaintaşilor, având fericita ocazie de a analiza, elogia şi readuce în memoria contemporanilor faptele, admiraţia şi înaltele sentimente de recunoştinţă pentru truda şi jertfa lor, chiar şi cea materială.

(Ing. MIRCEA IRIMESCU, preşedintele SCLRB)

        

Horodnicenii şi iluştrii lor înaintaşi

de prof. GH. DOLINSKI, |07.05.2012|

În toate localităţile din Depresiunea Rădăuţilor au văzut lumina zilei, în ultimele două secole, de când avem date, oameni deosebiţi, care au devenit ilustre personalităţi ale Bucovinei şi chiar ale României. Nu degeaba se spune că Bucovina „este un ţinut blagoslovit de Dumnezeu”.

  Comuna Horodnic de Jos nu face excepţie în această privinţă. Dacă horodnicenii ar studia cu mai mare atenţie registrele copiilor născuţi de la începutul secolului al XIX-lea şi întreaga istorie a României, ar putea constata că lista acestor personalităţi poate fi mult mai lungă decât o cunosc ei în prezent.                                                     În colaborare cu Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, Filiala Horodnic de Jos a acestei societăţi culturale a organizat recent un simpozion pentru cinstirea memoriei lui I.G. Sbiera şi Vasile Ţigănescu, două dintre personalităţile născute în această localitate, unde au acumulat şi primele cunoştinţe la şcoală şi apoi, prin întreaga lor activitate pusă în slujba României, în general, şi a Bucovinei istorice, în special, au dus faima, în ţară şi în lume, a acestei localităţi istorice.    Activitatea a debutat la biserica din localitate, cu hramul „Sf. Evanghelist Ioan”, unde preotul paroh Gheorghe Petrea a ţinut o slujbă de pomenire a acestor două personalităţi. Biserica a fost plină de credincioşi, de la cele mai fragede vârste şi până la octogenari. În plus, mulţi dintre participanţi erau îmbrăcaţi în frumoasele lor costume populare. Lucrările simpozionului cu tema „I.G. Sbiera”, fondatorul Societăţii pentru Cultură, şi Vasile Ţigănescu, „un scriitor încă de cercetat” (prof. Petru Bejinariu), au debutat prin cuvântul domnului Ghiţă Sbiera, preşedintele filialei organizatoare. În cuvântul lor, domnul Ion Teleagă, referentul cultural al comunei, şi Gheorghe Andrişan, directorul şcolii coordonatoare, au prezentat aspecte din viaţa spirituală a comunei şi, respectiv, cartea de vizită a şcolii, unitate care dă cei mai mulţi participanţi la organizarea şi desfăşurarea activităţii culturale din localitate. Prezentând istoricul şcolii, directorul acesteia s-a referit şi la cele două personalităţi comemorate.  Date semnificative din viaţa şi opera cărturarului bucovinean au fost prezentate de profesorul Constantin Crăciun. Profesorul Luca Bejinariu a prezentat amintiri dragi privind personalitatea lui Vasile Ţigănescu, omul de cultură din partea de sus Bucovinei istorice, pe care l-a cunoscut personal, multe dintre aceste date fiind inedite.Profesorul Petru Bejinariu a evocat întâmplări trăite împreună cu Vasile Ţigănescu în perioada în care au umblat împreună pe teren, iar semnatarul rândurilor de faţă a prezentat aspecte din cărţile lui Vasile Ţigănescu în care acesta a prezentat cititorilor satul Horodnic de Jos, cu oamenii săi harnici şi, foarte important, cu împrejurimile mirifice ale satului.În holul şcolii din localitate, membrii Clubului filatelic „I.G. Sbiera” au amenajat o expoziţie filatelică sub genericul „Tezaur strămoşesc”. Au mai expus şi membrii Clubului Filatelic „Temerarii” al Şcolii „Mihai Eminescu” din municipiul Rădăuţi (responsabil prof. Maria Popescu), ai Clubului „Ştefan Petică” din comuna Lieşti – Galaţi (responsabil prof. Mihaela Bulai) şi ai Clubului „Luca Arbure”.