Cultură şi istorie la Dorneşti

de prof. GH. DOLINSKI, |
 

Dorneşti, o localitate bucovineană de dată mai recentă, situată în partea de nord-est a judeţului Suceava, pe malurile râului Suceava, în Depresiunea Rădăuţilor. În anul 1775 au venit aici colonişti unguri, aduşi de autorităţile ungureşti, ei dând şi numele iniţial al aşezării, de Hadikfalva, denumită mai târziu de germani în Kriegsdorf.

În anul următor a fost construită aici biserica cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” (catolică), deocamdată singurul monument istoric din comună. Acum slujba se oficiază aici de ortodocşi, dar este rezervat şi un altar pentru catolici.
Dacă în anul 1930 aici vieţuiau 4934 de locuitori, în anul 2002 erau 4365, iar acum sunt numai 3791 de locuitori, în 1244 de gospodării.
În Dorneşti îşi desfăşoară activitatea o filială a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, preşedinte fiind prof. Lavinia Biliciuc, cu o activiate foarte bogată şi continuă. Am remarcat că la aceste manifestări culturale au fost prezenţi primarul comunei, dl Gheorghe Luţa, şi consilierul local Constantin Cucu, preşedintele comisiei de cultură şi învăţământ.
Considerăm că programul manifestării recente la care am participat a fost destul de încărcat, dar variat, desfăşurându-se pe durata a aproape trei ore. Însă datorită frumuseţii activităţilor moderate de prof. Lavinia Biliciuc, timpul a trecut pe nesimţite.
Participanţii au poposit întâi la troiţa dascălilor dorneşteni, pe care sunt trecute numele a 129 de dascăli, la placa dedicată lui Mihai Eminescu cu prilejul trecerii lui prin Dorneşti spre Serbarea naţională de la Putna, la viitorul muzeu al satului şi la biblioteca sătească, ghid fiind dl înv. Ghiţă Aga. ”Prin această troiţă lăsăm urmaşilor numele acelor dascăli care ne-au dat lumină. Astfel, numele lor vor rămâne nemuritoare, căci învăţătorul este o lumină care arde şi se stinge încet, luminând pe alţii” (Ghiţă Aga). S-a păstrat şi un moment de reculegere...
Dna Aurora Guşetu ne-a prezentat cu mândrie biblioteca sătească, mai ales ”Colţul donatorilor de carte ”, unde se găsesc sute de volume donate de Biblioteca Bucovinei ”I.G. Sbiera”, de profesorii Petru Bejinariu şi Vasile Schipor, ultimul angajându-se să mai doneze cărţi.
Un scurt istoric al şcolii comunei ne-a prezentat prof. Gheorghe Mihailov, directorul ei, iar Ghiţă Aga, ”Pagini de monografie dorneşteană”. Am aflat că-n anul 1887 exista o şcoală, atestată documentar din 18.04.1854, unde învăţau 347 de băieţi şi 340 de fete (în limba maghiară). De-abia în anul 1924 s-a introdus în şcoală limba română.
Dna prof. Genoveva Filip a prezentat volumul ”Carte veche în Biblioteca «G.T. Kirileanu» din Piatra Neamţ”, ediţia a II-a, autor fiind prozatorul Mircea Filip, regretatul ei soţ. A urmat apoi o sesiune de autografe acordate de dna Filip, care şi-a exprimat dorinţa de a mai dona cărţi şi s-a interesat cum poate să procedeze. I s-a sugerat să o facă prin intermediul SCLRB. Foarte interesante au fost comentariile pe care domnia sa le-a făcut despre însemnările scrise de oameni de cultură şi artă pe marginile paginilor din cărţile care au fost prezentate de autor.
Adrian Şindilariu, cunoscut poet, pe fondul muzical asigurat de acordurile ”Baladei” lui Ciprian Porumbescu, a recitat poemul ”La Stupca veşnicia geme”, creaţie proprie. Cât adevăr şi durere am putut constata în versurile sale, din care am reţinut: ”Ah, rece linişte astrală/ Cu-această umbră ocroteşte/ Uitarea să nu o atingă/ Cu nemurire-o poleieşte”.
Sub conducerea pr. paroh Tiberiu Fodoreanu, corul ”Dorvoces” al Parohiei ortodoxe Dorneşti a prezentat un microrecital cu cântece religioase, patriotice şi prelucrări de melodii populare realizate de renumiţi compozitori români. O fi corul de dată recentă, dar a impresionat interpretarea de excepţie a cântecelor!
Ca un corolar al activităţilor, dar şi al bogăţiei vieţii culturale a comunei şi a folclorului local, au evoluat fetiţele Claudia Ducan (9 ani) şi Bianca Ciornobrevei (12 ani), care-au prezentat un buchet de melodii populare bucovinene. Şi dacă Claudia este la începutul activităţii, prin talentul ei Bianca este deja cunoscută şi recunoscută ca o speranţă a muzicii populare bucovinene. Este ştiută şi prin spectacole susţinute în judeţ şi dincolo de fruntariile lui cu Ansamblul ”Ciobănaşul” din Rădăuţi, a cărei membră şi solistă este. Frumuseţea costumelor, ţinuta scenică, interpretarea de excepţie i-au încântat pe spectatori, care le-au răsplătit cu aplauze prelungite. Cred că fetiţele ar fi fost capabile să susţină singure un întreg spectacol.

Am fost impresionaţi şi de modul în care sunt prezentate pe pereţii bibliotecii şi ai căminului cultural aspecte pictate din istoria neamului şi a localităţii de penelul regretatului artist plastic dorneştean Cornel Dan, trecut pe nedrept şi prea de timpuriu la cele veşnice. Dar tânăra Florinela Covaşă se pare că i-a moştenit penelul fermecat. Dovadă sunt lucrările pe care ni le-a prezentat şi comentat cu multă generozitate, cu care a acoperit un întreg perete în faţa căruia spectatorii au zăbovit destul de mult. M-am bucurat şi când am aflat că, pe lângă pasiunea pentru pictat, mai are o pasiune: să fie învăţătoare. Ce frumos!
Demn de semnalat şi de urmat este gestul făcut de conducerea comunei, a şcolii şi altor instituţii din sat care şi-au trimis reprezentanţii la această manifestare culturală, gest întâlnit destul de rar în alte comunităţi.
Categoric, mă voi întoarce la Dorneşti, pentru că aici am fost încântat de talentul drei Florinela şi de munca de Sisif a învăţătorului Ghiţă Aga pentru amenajarea unui muzeu etnografic local.

O zi petrecută în Rai

                                                                                                           30 iunie 2014

                                        

         Straja, o comună cu oameni gospodari, cu nume simbolic, situată la extremitatea nordică a județului Suceava, în Depresiunea Rădăuților, străbătură de apa râului Suceava. Se învecinează cu Putna, Vicovu de Sus, Brodina și Ucraina. Mărturiile arheologice vorbesc de faptul că teritoriul ei a fost locuit de oameni încă din epoca pietrei.

         Numele satului vine de la ”strajă” ( pază). Pe teritoriul ei era un grup de străjeri trimiși de conducerea mănăstirii Putna, care aveau misiunea de a păzi ” braniștea”( proprietatea mănăstirii materializată în păduri și poieni) acestei mănăstiri, precum și a da  de veste atunci când apăreau în zonă invadatori. Există și-acum un toponim numit ”caraulă”, care denumește un teren situat în partea de sus a satului.

         Stema localității este reprezentată de un scut, pe fond roșu, cu o poartă din leațuri, deschisă spre trei prăjini cu legături de paie la bază. În partea superioară are creneluri de cetate, din care se preling trei lacrimi, toate din argint.

         În cimitirul satului ar fi fost o bisericuță din  lemn. Între anii 1867 și 1850 sătenii au construit o biserică din piatră și pictorul bucovinean Epaminonda Bucevchi a pictat-o în interior.

         În localitate nu sunt obiective economice. Dar pot fi practicate diferite sporturi, vânătoarea, pescuitul și pot fi admirate renumitele case bucovinene. Locuitorul Dorin Pătrăucean a construit și înzestrat, pe cheltuială proprie, un foarte frumos și interesant muzeu etnografic bucovinean.

         Satul a dat  două personalități mari, recunoscute și pe plan mondial: istoricul Dimitrie Onciul ( 1856- 1923), membru titular al Academiei Române și Nicholas Kotosh (1883-1959), doctor în teologie, profesor și rector al Chemivtsi University în anii 1927 și 1928.

         În anul 1860 a fost construit primul local al școlii din sat, care acum poartă numele ”Dimitrie Onciul”.Școala este frecventată de peste 800 de elevi

În anul 1910 în sat erau 3315 locuitori, în anul 1930 erau 4662 și în anul 2002 erau 5884. Din ei , 84% sunt ortodocși, 15% penticostali și 1% alte confesiuni religioase. Bineînțeles, toți sunt români.

Pentru toate cele arătate mai sus, dar, în mod special, pentru că-și trage obârșia din Straja, domnul col.(r) farmacist Gheorghe Juravle, actualmente trăitor  și pe meleagurile Bacăului, la reședința sa din Straja a organizat a doua ediție a unei tabere de pictură. De la ucenici la maeștri a invitat 12 persoane și aceștia, nemaiașteptând îndemnuri, s-au apucat de pictat. Așa că, la finalul taberei de 8 zile s-au adunat peste 100 de tablouri pe care au fost așternute și semnături celebre. La îndemnul prof. Elena Bostan, președinte al Filialei Bacău a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, precum și la invitația gazdei, i-am călcat din nou pragul.

         Mai erau două zile de tabără și n-am prea avut cu cine sta mult de vorbă. Fiecare maestru își găsise un loc strategic unde să picteze. Oar maestrul Crăița Mândră a acceptat să stea de vorbă cu mine , în timp ce , de la balconul hotelului, transpunea pe pânză o casă bucovineană din apropiere. Dar, în pauza de masă binemeritată, maeștrii s-au dezlănțuit”. Cum nu mai pridideam cu notatul și, vă rog să mă credeți, am avut ce nota. Dar nu pot reproduce tot ce-am aflat. și cred că înțelegeți de ce. Din răspunsurile date veți înțelege ce întrebări am pus. Dar să dau cuvântul maeștrilor.

         ”Mie nu-mi place globalizarea. Prin ea se pierde esența, fibra neamului. Și aici arhitectura unor case a suferit transformări. Eu sunt îndrăgostit lulea de ferestre. Am și o colecție cu sute de fotografii de ferestre, pe care le-am fotografiat prin peregrinările mele prin țară. Interesantă este și ”brama” de la poarta gospodăriei. Chiar lucrarea ,mea de doctorat a fost ”Poarta monumentală”. Credința noastră spune că-n bramă se adună sufletele ce,lor morți la casa respectivă. Atunci am descoperit ”Miorița” , o variantă din  Maramureș, care se colindă de Crăciun. Aici, la Straja, m*au atras oamenii, graiul lor, casele și tradițiile. Totul este superb! Mai sunt și colecționar de maximafilie, cartofilie și insigne.”(maestrul Aurel Stanciu).

”M-au încântat oamenii și peisajul de basm. Lucrez  în ulei, pe pânză,. Aici m-a uimit arhitectura unor case vechi. Pe lângă tablouri am realizat și desene pe care le voi valorifica acasă. Am expus la toate saloanele Moldovei, ale UAP. Sper să expun și-n continuare…Sunt încântat de această inițiativă a gazdei noastre. Acțiunea este superbă și salutară.”(maestrul Ioan Mihalache).

         ”Sunt încântată de arhitectura locului, de felul în care sunt construite casele vechi, detaliile lor arhitecturale. Bucovina este splendidă! Aici oamenii sunt foarte prietenoși, sociabili, cooperanți. Zona aceasta are o lumină particulară și poți picta cu succes. Este un privilegiu c-am fost invitată să pictez între atâția maeștri ai penelului.”( Bianca Rotaru)

         ”Acest loc exercită o vrajă aparte asupra mea , și nu numai. Atmosfera este de pace totală și liniște absolută. Din când în când cade asupra

mea lumina nordului, specifică nu mai Bucovinei, lumină care este filtrată, specială, parcă-i un dar al Domnului pentru pictori și fotografi. Atmosfera este biblică. Avem senzația că suntem la capătul lumii de unde drumurile nu mai duc nicăieri. De aceea mă-ntorc aici. Totul îți dă o stare specială, poetică. Am mai întâlnit o asemenea Atmosferă la Tețcani, unde domnește duhul lui Enescu. Și peste tot se suprapune spiritul lui Juravle, amfitrionul nostru, asemenea unui tăticuț. Îți mai toarnă un pahar de lapte sau de vin, din  care el nu bea.”(maestrul  Vasile Crăița-Mîndra)

         ”Ma atras aici specificul locului, mai ales sobrietatea cromatică. natura și lumina austeră sunt date de dumnezeu. Eu sunt un colorist și iubesc tonurile de alb și gri. Clima este cam rece, dar oamenii sunt foarte calzi, primitor, începând chiar de la copii. Când pictăm, stau în jurul nostru și chibițează. Probabil vom crea aici ucenici.” (Marius Crăița- Mândra)

         ”M-a atras la Straja ideea de tabără într-un peisaj necunoscut. Aici e un capăt de țară, dar un început de lume. Fac studiu de peisaj pe tema arhitectură, natură, contraste cromatice, încadrarea caselor în peisaj. Mă bucur să pot picta asemenea minunății. Aici și creierul lucrează altfel ca la noi, la Botoșani sau la Bacău. ”(maestrul Ioan Burlacu)

         ”Aici, la Straja, m-a atras  natura, colectivul, atmosfera de deal- munte.Parc-aș reveni acasă la mine, la Cîmpulung moldovenesc. Am remarcat oamenii gospodari și copii foarte cuminți, respectuoși, toți fiind credincioși, curați la suflet, cu mult bun- simț. Lucrez în tehnică mixtă: culori de acril și utilizez colajul. Nu fac peisaj, dar fac comparații cu elementele din natură. Casele, ca nicăieri, sunt bogate în grădini cu flori multicolore. Și curțile și grădinile sunt foarte îngrijite, oameni-s sufletiști, bine construiți și o duc bine.” (maestra Dany-Madelaine Zărnescu)

         ”Revin a treia oară la Straja și voi reveni ori de câte ori voi fi invitat. Aici totul îți încântă sufletul și mintea.  Vestigii arhitectonice, case țărănești vechi, gospodarii și copiii. Sunt bucovinean de la Botoșana, dar aici relieful este diferit. Noi căutăm foarte mult arhaicul de care, din păcate, nu se mai ține cont. Bucovineni sunt peste tot pentru că viața i-a împrăștiat prin lume. Bucovine este unică și veșnică.”(maestrul Ilie Boca)

         ”Sunt încântată de aceste meleaguri. Aici peisajul este deosebit, maturii și copiii sunt superbi, iar arhitectura caselor este unică. Aici pot picta la tot pasul. Mă-ncântă coloanele caselor și peisajul. Pictez în ulei pe pânză. Oricând voi lăsa totul și voi reveni în Bucovina.”(maestra Silvia Tiperciuc)

Doar cu maestrul Ștefan  Pristavu n-am putut sta de vorbă pe îndelete. Pe lângă pictat, avea de lucru cu copiii din sat. În timpul mesei ne-a povestit ce bine se simte între copii, mai ales că s-a împrietenit cu cei din sat. Ei îl asistă când pictează și chiar comentează ce văd pe șevalet. În finalul taberei va organiza un nou concurs de pescuit cu ei. A mai organizat câteva la care le-a dat diferite premii, printre care și undițe profesionale. Aici, la Straja ? Este o g ură de rai unică !

         Aflând că sunt la Straja și, mai ales în compania cui, domnul profesor Mihai Semenov, băcăuan prin adopție, dar bucovinean prin naștere, s-a deplasat de urgență aici. Nici nu vă închipuiți câte întâmplări din viața lor am aflat în timpul discuției la care am fost martor. Vă asigur că întâmplări foarte interesante.

         Am reușit să stau de vorbă și cu două fetițe ale maeștrilor: Ioana – Ruxandra Stanciu ( 9 ani) și Smaranda Mihalache ( 13 ani). Sun t pictorițe  în devenire, deja având lucrări expuse în diferite expoziții de profil. Sunt calme, concentrate asupra a ceea ce lucrează. Au multe schițe ale caselor, realizate în creion. Sunt sigur că viitorul picturii este pe mâini bune.

         Cu domnul colonel Juravle, inițiatorul, organizatorul și sponsorul total al taberei de pictură nu s-a putut discuta despre ea. Este tipul bucovineanului de demult: tace , face și nu se simte bine când îl lauzi.  ”Au vorbit destul ceilalți despre acest lucru. Ce rost are să mai vorbesc și eu?”  replică imediat amfitrionul. Ochiul său vigilent , de mare gospodar, vede totul, să nu lipsească nimic oaspeților săi și maeștrii să picteze în liniște, nestingheriți. Domnia-sa, un adevărat Mecena al culturii străjene, și nu numai, ar merita atenție și din partea autorităților locale, și nu numai. Prin tot ce face, merită un loc  alături de cele două personalități ale comunei și titlul de ”Cetățean de onoare”. Știu, respinge orice fel de laude, dar comunitatea trebuie să i le acorde.

         Să știți că, chiar dacă plecasem cu mare regret din Straja, chiar pe drum, în mintea mea au început să încolțească multe întrebări. N-am reușit să aflu răspunsurile căutate. Numai acești oameni îmi vor da răspunsurile, poate într-o întâlnire viitoare. Dacă veți citi cu atenție acest articol, veți găsi

motivația afirmației mele din titlul lui.

                                                              Text și foto: prof. Gh.Dolinski

          

        

        

Copilăria mea printre ciulini

Note de lector                                                                                          2 iulie 2014

                                      

                                                                         Decebal-Alexandru Seul

         Autorul acestei cărți are ascendenți deosebiți , adică tata basarabean și mama bucovineancă. În România întreaga familie a avut o situație deosebită, pentru că ”frații  de la Răsărit” i-au considerat fugari din uniunea sovietică. Și, cum a fost considerat normal în acea vreme, adică imediat după al doilea război mondial, autoritățile românești i-au surghiunit în Bărăgan, probabil gândindu-se că se vor pierde în lumea guvernată de ciulini. Dar n-a fost să fie așa cum s-au gândit ei.

         Consider că-n această carte autorul face o mare excepție: își povestește câțiva ani din viață, care-ar fi trebuit să fie cei mai frumoși din viața lui, ani care, după umila mea părere, l-au marcat pe viață. Mai ales că autorul povestește totul la persoana întâia, ceea ce este o mare exceție față de cum  proceda el.

         Autorul împarte volumul în trei capitol: Pusta Bărăganului, veneticii și Extrase bibliografice. Îmn finalul cărții autorul reproduce și o hartă pe care sunt marcate localitățile în care au fost aduși români cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu (DO). Sunt, nici mai mult nici mai puțin, decât 18 sate. Bucovinenii și basarabenii au fost cei mai vitregiți dintre români, suportând consecințele a patru deportări.

Prima deportare a fost în anul 1940 în urma ultimatumului sovietic, îăn 1944 s-au refugiat a doua oară, în 1951 își pierd toate averile și sunt deportați în Bărăgan, iar după anul 1955 sunt izgoniți din casele lor din Bărăgan, dar…se întorc acasă, în Bucovina. Paradoxal e faptul c-au fost pedepsiți de români

c-au căutat scăpare la ruși; altă dată au fost pedepsiți pentru că au fost considerați chiaburi și altă dată că nu erau comuniști.

         În primul capitol autorul prezintă evenimentele pe care le-a trăit începând cu miezul nopții de 9 iunie 1951, data arestării lor propriu- zise și până la trecerea lor în libertate, deci întoarcerea la vatra strămoșească din hbucovina, din iulie 1955. Au fost patru ani de chin, în care au trăit mai rău ca-n sclavagism. Acea perioadă nu se va șterge niciodată din memoria celor care-au trăit-o. Despre aceasta autorul notează.” În acea zi de iulie cuvântul libertate era mai scump  decât tot aurul din lume”.

Deși au trecut de-atunci peste 6 decenii, autorul povestește tot ce-a trăit în Bărăgan ca și cum totul s-ar fi întâmplat ieri. Deși era copil, creierul lui a înregistrat foarte bine, chiar cu fidelitate, viața petrecută în DO de mii de familii din Bucovina, Banat și vestul Olteniei ”în cel mai cumplit lagăr Stalinist, fără a avea vreo vină”. Amare cuvinte !

         Copilul de-atunci, acum om în toată puterea cuvântului,cu părul alb, povestește calvarul petrecut și pe drum, din Bucovina până în imensitatea Bărăganului, loc fără viață, populat doar de dropii și de ciulini. Aveau permanent în minted oar cuvintele: ”Ce va fi astăzi, ce va fi mâine…”.

         Visța deportaților a fost inimaginabil de grea. De la făcutul chirpicilor pentru case și construirea lor, până la asigurarea celor necesare traiului zoilnic, strângerea permanenetă al ciulinilor și depșozitatrae lor pentru încălzxirea de la iarnă, procurarea gazului pentru lampă, ridicarea unui lăcaș pentru biserică, procurarea unui clopot, amenajarea unui loc chiar pentru cimitir erau preocupările peramemnente al deportaților sub comnducerea lui moș Colenco. Dar cea mai dură era tăcerea impusă deportaților, cărorra li s-a interzis să vorbeascvă de rău pe comuniști, autoritățile comunei și milițienii. La plecarea din Bărăgan deportații au mai aruncat o privire spre ” fostul spațiu cu DO în care casele deveneau tot mai mici în zarea purpurie- mărturie peste timp aunor locuințe ridicare  prin lacrimi, durere și tot răul produs în suflete de ACEIA care l-au generat și întreținut până în aceste clipe.”

         Capitolul este ilustrat cu patru desene, în creion, reprezentând două camioane încărcate cu deportați, ”casa” unui deportat , o parte a satului și bisericuța. Sunt reprezentate așa cum și-a mai amintit autorul. Capitolul se încheie cu repreducerea unei gospodării cu anexele sale și cu stogurile cu paie și fân pentru animale la iarnă.

         Al doilea capitol este intitulat sugestiv ”Veneticii”, deportații cărora mai târziu li s-a spus ”bărăgăniștii”. Acest nume îl purtau bucovinenii care locuiau prin comune cu chirie. Autorul mărturisește : ”Ajunsesem cu traiul printre oameni simpli, păstrători cu sfințenie de tradiții și obiceiuri, dar care nu reușeau să înțeleagă în marea lor parte fenomenul Bărăgan, și eram considerați, de către unii, poate, dușmani ai poporului,de parcă făcuserăm cine știe ce fapte de am fost aruncați în pusta imensă cu ciulini, teritoriu luat cu japca de la marii chiaburi de comuniști, lăsat de izbeliște, avându-se în calcul lucrarea lui cu forța de muncvă ,ieftină, aproape gratuită, a deportaților.”

         Demn de laudă este faptul că la Fundata, unde a fost dusă și familia lui Seul, a fost ridicat un monument închinat deportaților din Bărăgan. Aici este meritul fundației  ”Fundata-memoria unei deportări, 18/19 iunie 1951”, care a căutat sponsori de peste tot pentru realizarea lui. Menționez și faptul că-n alte localități din Bărăgan au fost amplasate lespezi memoriale, troițe și alte monumente la Călărași, Străliște, Rosetti,Borcea, Perișoru, Dragalina, Dor mărunt. , dar și în alte localități din țară ca Timișoara, Ghilod, Jimbolia, Turnu Severin.( informație primită de la prof. Ioan Prelipcean). S-a propus ca monumentul de la Fundata să fie introdus în patrimonial național, ceea ce-ar fi foarte bine.             

        

                                                              Gheorghe Dolinski