duminică, 14 aprilie 2013

Stelian Gruia la 80 de ani

Era în primele zile de primăvară ale anului 1933. După cum spune vorba populară: ”April priește și belește”, așa s-a întâmplat și atunci. Era o vreme câinoasă, să nu scoți nici mâța din casă, așa cum mărtirisise și mama sa. În acea zi, într-o casă de ulița școlii de pe Clit, a văzut lumina zilei Stelian Gruia, fiul lui Gheorghe și Paulina Iațentiuc.
Stelian- Gruia era al doilea copil din cei patru pe care-I avusese familia Iațentiuc.Căci familia sa era de origine ucraineană, părinții stabilindu-se în Arbore, după ce plecaseră din comuna Clit, vecină cu Arbore, la acea dată fiind comună independentă. De-abia în anul l964 comuna Clit a fost înglobată în comuna Arbore. Stelian- Gruia a renunțat, nu se știe din care motive , la numele de familie, purtând numai numele de Stelian Gruia. Nici el n-a mărturisit nimănui de ce a renunțat la numele de familie.
Frații lui se numeau Dumitru, Constantin și Ovidiu.
Tatăl său era de meserie fierar, dar și un vânător pasionat. Am putea spune că el a fost acela care a format tagma vânătorilor din Arbore. El era un om deosebit, muncitor, onest, vorbitor de limba română, dar nu prea corect. Întotdeauna întindea o mână de ajutor celui care i-l cerea.
Mama sa a terminat în tinerețe școala de moașe, meserie pe care a practicat-o până la o vârstă foarte înaintată. Împreună cu Albeoaia, o femeie din Cutul de Jos, au adus pe lume toți copiii din Arbore până prin anii 55, când s-a înființat și casa de naștere din Arbore. Ținea foarte mult ca toți copiii ei să învețe carte, lucru pe care l-a și înfăptuit.
Prin corectitudine exemplară în relațiile cu oamenii și prin modul în care și-au făcut meseria, părinții săi și-au obținut un statut social privilegiat în comunitatea săteasvcă arboreană. În acest spirit și-au educat și copiii. O mențiune este strict necesară: deși erau de etnie ucraineană și-n casă se vorbea această limbă, toți copiii lor știau correct limba română.
Stelic ( pentru c-așa îl strigau părinții) era un copil cu mare dragoste de carte, ordonat, disciplinat,respectuos, după cum mi-au relatat foști colegi de școală de-ai săi, vecini, rude, prieteni. Tocmai de aceea, la îndemnul învățătoarei lui, Stelică a fost dat la școală mai departe. După terminarea școlii primare din sat,nefiind gimnaziu în sat, a fost dat la gimnaziul de la Liceul de băieți din Rădăuți, unde a terminat cursurile gimnaziale. A urmat apoi cursurile Liceului Comercial din Suceava, pe care l-a absolvit în anul l952.
După terminarea liceului s-a înscris la Universitatea București, Facultatea de Filologie, ale cărei cursuri le-a urmat între anii l952- 1955, transferându-se apoi, ca bursier, la Universitatea ”Taras Șevcenko” din Kiev, unde a învățat doi ani.
Pe Lidia, soția sa, a cunoscut-o în timpul unei excursii pe care a făcut-o în Caucaz, împreună cu colegii săi. În anul 1957 s-a căsătorit cu ea, pe care a adus-o în România. Era de profesie fizician.
Aproxinativ doi ani a lucrat la ziarul ”Zori noi”, acualmente cu numele de ”Crai nou”, iar apoi este chemat ca asistent la catedra de limbi slave a Universității București.
Și-a susuținut examenele pentru a obține titlul de doctor în filologie, pe care l-a și obținut. În anul 1975 a tipărit un curs de istoria limbii ucrainene. Activează în învățământul superior până la trecerea sa la cele veșnice în 16 octombrie 1996., mult prea de timpuriu.
Activitatea sa literară s-a concretizat în domeniul prozei scurte, a poeziei, a romanului și a traducerii.
A început să compună versuri încă de pe băncile liceului, versuri nepublicate, dar păstrate în arhiva sa personală. Unele dintre acestea, perfecționate, le-a pus în cărți mai târziu.
Volumele de nuvele și povestiri au fost:
-1964- Roata norocului;
-1968- Sâmbăta morților;
-1973- Ciobanul și cireșul sălbatic;
Volumele de poezie au fost:
-1958- Eminescu în versuri ucrainene;
-1971- Străfunduri;
-1974-Dume;
-1975-Balada locului. Poezie ucraineană din România;
-1977- Baladele Arborei;
-1979- Nord.
-1991-Măgărușul năzdrăvan ( poezii pentru copii).
La acestea se adaugă în anul 1993 volumul ”Nebănuitul vers al Lunii”, o antologie de versuri din lirica universală, în care prezintă poezii ale poeților din 17 țări sovietice.
Romanele sale au fost:
-1983- Calul Negru;
-1986- Un om, o viață;
-1995-Poet pe Golgota Basarabiei ( roman închinat lui Grigore Vieru);
-1995-Prințul Constantin.
Se poate observa cu ușurință că scrie romane destul de târziu, probabil după ce-și face ucenicia literară scriind nuvele și povestiri. Romanele le-a scris la maturitate.
Versurile din ”Baladele Arborei” și ”Nord” sunt de manieră tradițională, își extrag substanța din același spațiu predilect al autorului, Bucovina”, spațiu la care autorul revine mereu cu nostalgie. În primul volum menționat autorul închină douăzeci și două de balade satului său natal, Arbore, dar și unor personalități din comună, de care el se simte foarte legat: moș Toader Hrib, ciobanul, haiducul sau, pur și simplu, unor locuri din acest areal. ș.a.
Trebuie să precizăm că autorul s-a format într-o perioadă destul de grea: după dezastrul lăsat de al doilea război mondial, reforma în învățământul românesc și colectivizarea. Au fost evenimente cruciale din viața autorului, care au lăsat urme destul de adânci în personalitatea sa artistic.
Romanul ” Un an , o viață” se constituie într-o monografie complexă a satului bucovinean. În roman el utilizează graiul local, nume vechi de persoane, puține mai uzitate astăzi, la fel ca și poreclele și toponimia locală. Acestea se întregesc cu prezentarea obiceiurilor, a tradițiilor,locale, cu superstițiile, gastronomia țărănească și chiar cu vrăjile care se practicau în sat. Dar, atunci când fixează locul acțiunii, utilizează denumiri fictive. Dar, cine a trăit în sat, le localizează cu precizie. Remarcabil este modul în care prezintă psihologia țărănească, dovadă c-a cunoscut-o îndeaproape și-a studiat-o temeinic.
În romanul ”Calul negru” autorul propune un simbol al morții, pe care personajele o simt mai mereu în preajmă și, uneori, chiar reușesc s-o evite.
Acțiunea romanului este plasată în anul 1946, an în care avea să se abată asupra țărănimii o nouă ordine socială, căreia îi vor cădea victimă chiar și unii intelectuali prezentați în carte.
Stelian Gruia, prin conformația sa intelectuală, dragostea față de ținuturile natale, față de oameni și de țară, de obiceiurile și tradițiile strămoșești, a fost un model demn de urmat pentru cei care l-au cunoscut sau vor veni după dânsul. La fel cum activitatea sa la catedra universitară a fost un model de muncă demn de urmat. Iar numele și renumele său mai departe rămân să le ducem noi, cei care l-am cunoscut și prețuit, pentru că nu mai trăiește nimeni din familia sa, iar Lidia, distinsa sa soție, s-a mutat în Ucraina, la rudele sale.

Ascris cu respect și admirație prietenul său
prof. Gh.Dolinski

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu