Era
în primele zile de primăvară ale anului 1933. După cum spune
vorba populară: ”April priește și belește”, așa s-a
întâmplat și atunci. Era o vreme câinoasă, să nu scoți nici
mâța din casă, așa cum mărtirisise și mama sa. În acea zi,
într-o casă de ulița școlii de pe Clit, a văzut lumina zilei
Stelian Gruia, fiul lui Gheorghe și Paulina Iațentiuc.
Stelian-
Gruia era al doilea copil din cei patru pe care-I avusese familia
Iațentiuc.Căci familia sa era de origine ucraineană, părinții
stabilindu-se în Arbore, după ce plecaseră din comuna Clit, vecină
cu Arbore, la acea dată fiind comună independentă. De-abia în
anul l964 comuna Clit a fost înglobată în comuna Arbore. Stelian-
Gruia a renunțat, nu se știe din care motive , la numele de
familie, purtând numai numele de Stelian Gruia. Nici el n-a
mărturisit nimănui de ce a renunțat la numele de familie.
Frații
lui se numeau Dumitru, Constantin și Ovidiu.
Tatăl
său era de meserie fierar, dar și un vânător pasionat. Am putea
spune că el a fost acela care a format tagma vânătorilor din
Arbore. El era un om deosebit, muncitor, onest, vorbitor de limba
română, dar nu prea corect. Întotdeauna întindea o mână de
ajutor celui care i-l cerea.
Mama
sa a terminat în tinerețe școala de moașe, meserie pe care a
practicat-o până la o vârstă foarte înaintată. Împreună cu
Albeoaia, o femeie din Cutul de Jos, au adus pe lume toți copiii din
Arbore până prin anii 55, când s-a înființat și casa de naștere
din Arbore. Ținea foarte mult ca toți copiii ei să învețe carte,
lucru pe care l-a și înfăptuit.
Prin
corectitudine exemplară în relațiile cu oamenii și prin modul în
care și-au făcut meseria, părinții săi și-au obținut un statut
social privilegiat în comunitatea săteasvcă arboreană. În acest
spirit și-au educat și copiii. O mențiune este strict necesară:
deși erau de etnie ucraineană și-n casă se vorbea această limbă,
toți copiii lor știau correct limba română.
Stelic
( pentru c-așa îl strigau părinții) era un copil cu mare dragoste
de carte, ordonat, disciplinat,respectuos, după cum mi-au relatat
foști colegi de școală de-ai săi, vecini, rude, prieteni. Tocmai
de aceea, la îndemnul învățătoarei lui, Stelică a fost dat la
școală mai departe. După terminarea școlii primare din
sat,nefiind gimnaziu în sat, a fost dat la gimnaziul de la Liceul de
băieți din Rădăuți, unde a terminat cursurile gimnaziale. A
urmat apoi cursurile Liceului Comercial din Suceava, pe care l-a
absolvit în anul l952.
După
terminarea liceului s-a înscris la Universitatea București,
Facultatea de Filologie, ale cărei cursuri le-a urmat între anii
l952- 1955, transferându-se apoi, ca bursier, la Universitatea
”Taras Șevcenko” din Kiev, unde a învățat doi ani.
Pe
Lidia, soția sa, a cunoscut-o în timpul unei excursii pe care a
făcut-o în Caucaz, împreună cu colegii săi. În anul 1957 s-a
căsătorit cu ea, pe care a adus-o în
România. Era de profesie fizician.
Aproxinativ
doi ani a lucrat la ziarul ”Zori noi”, acualmente cu numele de
”Crai nou”, iar apoi este chemat ca asistent la catedra de limbi
slave a Universității București.
Și-a
susuținut examenele pentru a obține titlul de doctor în filologie,
pe care l-a și obținut. În anul 1975 a tipărit un curs de istoria
limbii ucrainene. Activează în învățământul superior până la
trecerea sa la cele veșnice în 16 octombrie 1996., mult prea de
timpuriu.
Activitatea
sa literară s-a concretizat în domeniul prozei scurte, a poeziei, a
romanului și a traducerii.
A
început să compună versuri încă de pe băncile liceului, versuri
nepublicate, dar păstrate în arhiva sa personală. Unele dintre
acestea, perfecționate, le-a pus în cărți mai târziu.
Volumele
de nuvele și povestiri au fost:
-1964-
Roata norocului;
-1968-
Sâmbăta morților;
-1973-
Ciobanul și cireșul sălbatic;
Volumele
de poezie au fost:
-1958-
Eminescu în versuri ucrainene;
-1971-
Străfunduri;
-1974-Dume;
-1975-Balada
locului. Poezie ucraineană din România;
-1977-
Baladele Arborei;
-1979-
Nord.
-1991-Măgărușul
năzdrăvan ( poezii pentru copii).
La
acestea se adaugă în anul 1993 volumul ”Nebănuitul vers al
Lunii”, o antologie de versuri din lirica universală, în care
prezintă poezii ale poeților din 17 țări sovietice.
Romanele
sale au fost:
-1983-
Calul Negru;
-1986- Un
om, o viață;
-1995-Poet
pe Golgota Basarabiei ( roman închinat lui Grigore Vieru);
-1995-Prințul
Constantin.
Se poate
observa cu ușurință că scrie romane destul de târziu, probabil
după ce-și face ucenicia literară scriind nuvele și povestiri.
Romanele le-a scris la maturitate.
Versurile
din ”Baladele Arborei” și ”Nord” sunt de manieră
tradițională, își extrag substanța din același spațiu
predilect al autorului, Bucovina”, spațiu la care autorul revine
mereu cu nostalgie. În primul volum menționat autorul închină
douăzeci și două de balade satului său natal, Arbore, dar și
unor personalități din comună, de care el se simte foarte legat:
moș Toader Hrib, ciobanul, haiducul sau, pur și simplu, unor
locuri din acest areal. ș.a.
Trebuie
să precizăm că autorul s-a format într-o perioadă destul de
grea: după dezastrul lăsat de al doilea război mondial, reforma în
învățământul românesc și colectivizarea. Au fost evenimente
cruciale din viața autorului, care au lăsat urme destul de adânci
în personalitatea sa artistic.
Romanul
” Un an , o viață” se constituie într-o monografie complexă a
satului bucovinean. În roman el utilizează graiul local, nume vechi
de persoane, puține mai uzitate astăzi, la fel ca și poreclele și
toponimia locală. Acestea se întregesc cu prezentarea obiceiurilor,
a tradițiilor,locale, cu superstițiile, gastronomia țărănească
și chiar cu vrăjile care se practicau în sat. Dar, atunci când
fixează locul acțiunii, utilizează denumiri fictive. Dar, cine a
trăit în sat, le localizează cu precizie. Remarcabil este modul în
care prezintă psihologia țărănească, dovadă c-a cunoscut-o
îndeaproape și-a studiat-o temeinic.
În
romanul ”Calul negru” autorul propune un simbol al morții, pe
care personajele o simt mai mereu în preajmă și, uneori, chiar
reușesc s-o evite.
Acțiunea
romanului este plasată în anul 1946, an în care avea să se abată
asupra țărănimii o nouă ordine socială, căreia îi vor cădea
victimă chiar și unii intelectuali prezentați în carte.
Stelian
Gruia, prin conformația sa intelectuală, dragostea față de
ținuturile natale, față de oameni și de țară, de obiceiurile și
tradițiile strămoșești, a fost un model demn de urmat pentru cei
care l-au cunoscut sau vor veni după dânsul. La fel cum
activitatea sa la catedra universitară a fost un model de muncă
demn de urmat. Iar numele și renumele său mai departe rămân să
le ducem noi, cei care l-am cunoscut și prețuit, pentru că nu mai
trăiește nimeni din familia sa, iar Lidia, distinsa sa soție, s-a
mutat în Ucraina, la rudele sale.
Ascris
cu respect și admirație prietenul său
prof. Gh.Dolinski
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu